Marin Gherasim: „Pictura a fost o pasiune totală, devoratoare.” (II)/ de Remus Andrei Ion. GALERIE FOTO

Autor: Remus Andrei Ion 17.01.2014

Continuăm publicarea dialogului cu maestrul Marin Gherasim, dialog care a avut loc cu prilejul expoziţiei Zidirea, vernisată la Sala Dalles, anul trecut, pe 10 mai.

Sfaturile şi profeţia lui Petru Comarnescu. /„Imitatorii” lui Marin Gherasim. / Ceuşescu în chip de îngeraş plutind. / Tronul şi Sfatul înţelepţilor care a păcălit  Partidul.

 

- Parinţii când au văzut cum vă schimbaţi, cum vă modernizaţi ca artist, cum au reacţionat?

- Întrebarea este foarte subtilă… Ei au fost puţin chiar contrariaţi. Tatăl meu era un preot de vocaţie, el nu făcea o meserie din treaba aceasta. El în uşa altarului era transfigurat. Eu nu îl recunoşteam, avea o lumină extraordinară pe chip şi era alt om decât cel de acasă, cel care făcea treburi, ajuta familia... Când era în uşa altarului avea o lumină divină pur şi simplu, era parcă într-un nimb de lumină, chipul lui iradia. Tatal meu care mi-a dat această educaţie şi care m-a iniţiat în tainele imaginilor sacre, a fost puţin contrariat când a văzut că pictez oraşul tentacular şi cu tot tragismul acela al mediului urban. Iar altcineva, care de asemenea a investit în mine încredere şi mă vedea aşa ca un pictor al Bucovinei şi al mediului rural, Petru Comarnescu, când am avut la Sala Apollo vechi de pe Calea Victoriei o expoziţie cu ciclul urban, mi-a spus «Marin, dar parcă nu eşti tu acolo». M-a pus pe gânduri efectiv. Şi mi-a spus «Să mai reflectezi dacă nu faci un lucru mimetic». I-am spus, «Domnu Comarnescu, dar nu e de loc mimetic, eu trăiesc lucrul acesta aşa cum se vede, îl trăiesc cu cea mai mare intensitate şi cea mai mare autenticitate.» Dar, mi-a creat aşa un fel de un semn de întrebare care a lucrat în mine ani de zile. El, Petru Comrnescu, aştepta un pic altceva în evoluţia mea. Şi am regretat că el s-a stins fără să vadă, cum să spun, profeţia lui.

 

- Dacă ar putea să vadă această expoziţie, ce i-aţi spune?

- Întâi de toate, cred ca el s-ar entuziasma. Avea o capacitate de a investi suflu şi încredere în tine dându-ţi nişte certificate în alb cu totul remarcabile. Intuiţiile lui au fost în general foarte bune. El a investit şi în Bernea, şi în Gabrea, şi în Florin Ciubotaru, în Vasile Grigore... Avea o putere de a se plia pe viziunile noastre. Ne dădea certificate în alb, pentru ca eu eram încă student şi am avut lucrări la nişte expoziţii studenţeşti iar el m-a remercat şi mi-a spus că sunt un tânăr de viitor şi nu ştiu ce. Dar eu nu aveam niciun fel de operă, încă studiam. Astfel de oameni sunt necesari şi astăzi şi într-un fel pot să spun că nu prea îi avem. Forţa exemplului şi reperele pe care le ai în anii de formare sunt fundamentale. Eu având şansa să întâlnesc oameni ca el, ca Eugen Schileru, ca Ionel Jianu, Frunzetti, care mi-au fost profesori şi pe care i-am văzut, în acel timp, cu cât patos vorbeau despre valorile autentice, cum le apărau, lucrul acesta a germinat în mine, m-a format. Şi în momentul în care m-am aflat în faţa învăţăceilor care veneau cu această extraordinară puritate, să afle şi să se formeze, cred eu că felul de a mă forma în tinereţe a contribuit la felul de a mă adresa lor, de a-i înţelege, de a mă plia pe necesitţăile lor, pe natura lor profundă şi în încercarea de a da fiecăruia în parte ceea ce i se potriveşte.

 

- A încercat cineva să vă imite?

- Da, au fost destul de mulţi, dar eu nu am cultivat niciodată pictura mea în faţa lor aşa cum au făcut poate alţi colegi care veneau cu albumele lor şi le arătau şi spuneau asta e… Lucrările mele proveneau dintr-o experienţă atât de particulară, atât de personală încât nu am vrut să le-o dau lor care parcurgeau alte experienţe, aveau altă vârstă, un alt metabolism, ca să spunem aşa, şi intelectual…

 

- Cum aţi simţit pasul 1989 - 1990? Şi în atelier şi printre cei tineri cu care eraţi în contact?

- În atelierul meu, aşa cum s-a observat şi m-am bucurat că s-a observat lucrul acesta, nu s-a produs o mutaţie. În pictura mea nu s-a produs o mutaţie. Asta nu înseamnă ca am trecut pasiv de la o perioadă istorică la alta. Dar în datele ei fundamentale, pictura mea a rămas aceeaşi şi eu am forjat numai în profunzime. Au fost unii care s-au schimbat radical, pentru că până atunci îl pictau pe Ceauşescu în chip de îngeraş plutind – nu dau nume, şi după aceea s-au modernizat, s-au adaptat noilor vremi şi au făcut altceva. La mine nu a fost nevoie de aşa ceva. A fost un fenomen de adâncire a motivelor, de nuanţare, de problematizare a propriei mele picturi. Iar în ceea ce priveşte relaţiile cu tinerii pot să spun că au fost esenţiale pentru mine. Pentru că raportul cu tinerii înseamnă raporturile unui artist ajuns la o anumita viziune consolidat şi acceptat în faţa unui mediu proaspăt care permanent te pune în criză, sub semnul întrebării. Eu a trebuit permanent să îmi adecvez discursul pentru ei, pentru că altfel eram oarecum superfluu pe acolo. Şi mi-a plăcut că am avut câteva serii de studenţi în care erau unii care la fiecare afirmaţie a mea spuneau «vă rog să argumentaţi domnule profesor, pe ce vă bizuiţi?» Şi treaba asta mă trimitea urgent în bibliotecă şi mă obliga să mă pregătesc eu, să nu improvizez în faţa lor. Încât cu adevărat în relaţia aceasta între un profesor care vrea să fie viu nu înţepenit în dogme nu se ştie exact cine dă şi cine primeşte mai mult. Eu pot să spun că dacă pictura mea a rămas cu o anumită prospeţime până astăzi este şi datorită contactului meu cu tinerii, asta este cert. Am primit foarte multă energie juvenilă şi prospeţime în modul de a pune problemele imaginii artei de la studenţii mei. La rândul meu le-am dat ceva din experienţa mea şi această simbioză a fost fertilă.

 

- Le-aţi arătat vreodată lucrări de tinereţe?

- Niciodată nu le-am arătat nimic, nu am mers niciodată cu albumele mele în faţa lor. Dar ei ştiau ce fac, unii chiar m-au continuat. Pot să spun câteva nume, Râmniceanu care trăieşte la Paris, Cristian Paraschiv o bucată de vreme, pe urmă s-a definit şi el şi s-a distanţat, însă în perioada aceea, cu ciclul strunga şi motivul oii care devenea România, ţara… era receptiv la simbolistica mea şi cred eu că multă vreme a mers în direcţia asta. Râmniceau era chiar foarte aproape de lucrările mele. Sigur că şi el a evoluat în anumite direcţii proprii dar ceva din substanţa iniţială a rămas încât pot să spun că am un fel de capăt de pod la Paris într-un om foarte dotat, foarte talentat.

 

- Ce înseam Tronul? Lumea vede tronul, cetatea, coiful, semne ale puterii… Cum v-a venit ideea să reprezentaţi, să stilizaţi tronul încă din anii dictaturii?

- Tronul are o semnificaţie ambivalentă. Este şi o reflecţie la faptul că tronul este şi un tron al puterii pământeşti, pe el se instalează conducătorul, domnitorul, regele, prinţul, repezentanţii puterii pământeşti, lumeşti. În acelaşi timp, Ziditorul a toate, Dumnezeu, Iisus Cristos, sunt figuraţi în iconografia crestină ca stând pe tron şi tronul suprem este Tronul Judecăţii. Această ambivalenţă semantică m-a preocupat.

 

- Cum a fost când aţi expus în anii comunismului primul tron? A fost rău?

- Nu putea să fie mai rău decât Absida care trimitea direct la spaţiul bisericesc, eclezial. Am avut în 1986 o lucrare mare de trei metri care se chema Sintronon, şi care înseamnă Tronurile împreună, termen grecesc. Era un tron central şi cu 12 tronuri împrejur. Ei, aceată lucrare a figurat aici în plin comunism ceauşist. Numai că activiştii de partid un pic mai perspicace mi-au sugerat să nu îi spun Sintronon şi să îi spun Sfatul înţelepţilor. Era tot aşa, un înţelept, ştim noi cine, nu îi spunem numele…  M-au ajutat ca să rămână lucrarea în expoziţie. Şi mai mult decât atât, am avut surpriza, pentru că lucrarea a plăcut, a fost cumpărată de Ministerul Culturii. Este la Muzeul din Galaţi. Vreau să spun că a fost o discretă conivenţă, o susţinere, cum să o numim, secretă. Chiar organele de cenzură, la un moment dat, se făceau a nu înţelege despre ce e vorba şi lucrurile acestea s-au întâmpat şi în literatură, şi în teatru… A fost o subtilă formă de coexistenţă între artistul care avea mesajul lui şi puterea opresivă care trebuia să mai închidă ochii sau să mai dea drumul…