Tudor Cristian Jurgiu: „Apreciez filmele în care scenariul nu transmite doar un mesaj”/ de Dorina Călin

Tudor Cristian Jurgiu a absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti în 2009. A regizat patru scurtmetraje în timpul şcolii. Unul dintre ele, „Nunta lui Oli”, a fost selectat în multe festivaluri şi a luat câteva premii (cel mai bun scurtmetraj la Leeds - Marea Britanie, cel mai bun scurtmetraj la gala premiilor Gopo - 2010). În 2013 a primit premiul al treilea în secţiunea Cinefondation a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes, cu scurtmetrajul „În acvariu”, care a fost apoi selectat la festivalurile de la Uppsala şi Zagreb. În prezent, lucrează la un alt scurtmetraj şi la un proiect de lungmetraj bazat pe povestea din „În acvariu”.

Lungmetrajul de debut al cineastului Tudor Cristian Jurgiu, „Câinele japonez”, a avut premiera mondială la cea de-a 61-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la San Sebastian, în secţiunea New Directors, unde a fost primit cu entuziasm atât de public, cât şi de presa internaţională de specialitate. „Câinele japonez” spune povestea emoţionantă a reconcilierii dintre un tată şi fiul lui, plecat de ani mulţi din ţară. În centrul filmului se află bătrânul Costache Moldu (Victor Rebengiuc), care şi-a pierdut soţia, casa şi agoniseala de-o viaţă, în urma unei inundaţii. Întoarcerea neaşteptată a fiului său, Ticu (Şerban Pavlu) din Japonia, alături de soţie şi băiat, îi va pune pe amândoi în situaţia în care trebuie să reînveţe să comunice, să redevină o familie.

- Cum a fost trecerea de la scurtmetraj la lungmetraj?

- Mă aşteptam să fie foarte greu, auzind tot felul de poveşti de la colegi şi prieteni, dar, având în vedere şi scenariul, producţia n-a fost foarte complicată şi n-am avut prea multe probleme de producţie. Trecerea de la scurtmetraj la lungmetraj e una firească. E mai dificil: patru zile de filmare sau cinci în comparaţie cu 22 (cât au durat filmările la „Câinele japonez”, n.r.) e o diferenţă, dar a fost mai puţin dificil decât mă aşteptam. În prima zi a fost foarte dificil, pentru că m-am trezit brusc cu o echipă imensă, cu camioane, cu dubiţe în jurul meu, cu o grămadă de oameni care aşteptau ceva de la mine şi nu eram obişnuit cu asta lucrând doar la scurtmetraje - şi puţine şi cu o echipă foarte mică. Dar mi-a trecut repede după primele două zile.

- De ce aţi ales să filmaţi în Giurgiu?

- Păi, ne-am plimbat foarte mult. Împreună cu Butică (Andrei Butică, n.r.), operatorul, ne-am plimbat destul de mult prin ţară, şi în Vrancea, şi-n Ardeal, să căutăm satul şi, până la urmă, astea ne-au plăcut, aici în sud, în apropiere de Giurgiu, am găsit satele astea, au fost vreo patru sate. Locaţiile erau în acelaşi sat, în film, dar am găsit vreo patru sate.

- În scenariul iniţial erau replici atât de puţine?

- Discuţiile cu fiul erau mult mai dezvoltate, acolo am intervenit cel mai mult, în reducerea lor. Şi în prima parte, în scenariul iniţial, viaţa asta a satului era mult mai descrisă şi perspectiva nu era doar al lui Costache, era o perspectivă, aşa, omniscientă, în care îl urmăreai şi pe primar la el acasă cu nevastă-sa, şi pe preotul care mai fura nişte lumânări, adică era toată comunitatea asta a satului mult mai portretizată şi noi ne-am decis să curăţăm scenariul de astea şi să ne concentrăm doar pe un singur personaj, să fim tot timpul cu el şi totul să fie din perspectiva lui. Asta a fost principala modificare adusă scenariului: perspectiva.

- Cum a fost să lucraţi cu Victor Rebengiuc? Este un actor care ascultă de sfaturile regizorului?

- A fost mult mai uşor decât mă aşteptam, pentru că e un om foarte de bun simţ, foarte diciplinat. N-am avut conflicte. Am discutat foarte mult înainte şi, odată ce ne-am pus de acord de la început, mai departe nu era un rol care să pună foarte multe probleme. Ori îl înţelegeai de la început, ori nu îl înţelegeai deloc. Şi nu mergeai nicăieri. Nu era genul de rol la care trebuie să lucrezi mult, migălos. El a intuit foarte bine, după mai multe discuţii, ce îmi doream şi în ce direcţie merge personajul ăsta şi, după ce s-a întâmplat asta, munca a venit de la sine mai departe.

- Publicaţia Hollywood Reporter aprecia filmul ca fiind „neaşteptat de promiţător, cu un joc actoricesc superb, în care speranţa se întrezăreşte în mijlocul tragediei”. Credeţi că este important pentru succesul filmului ca acesta să fie apreciat de publicaţii străine?

-  În România, nu ştiu câtă lume citeşte Hollywood Reporter sau Variety. Cred că are un anumit impact, dar nu pot să zic cât de mare, nu-mi dau seama. Apropo de asta, de publicitate şi cu PR-ul, mi se pare din nou că publicitatea făcută la televiziune e cea mai... adică trailerele în prime-time, alea fac, nu Facebook-ul. Online, încă, în România nu se ajunge la destul de mulţi oameni. Televiziunea e cea care domină.

- Plăteşte publicul din România pentru a merge la film, pentru că acum mare parte din filme sunt online, după două luni de la apariţie, dacă nu mai repede?

- Cred că destul de puţini oameni merg la cinema, chiar şi la filmele hollywoodiene merg puţini şi atunci la un film românesc, prejudecăţile fiind care sunt, merg şi mai puţini. Asta ţine şi de faptul că un bilet e scump, dar ţine şi de un fel de prejudecată, de un fel de mentalitate în care consumul de cultură se face în casă, cu familia, cu vecinii. Nu suntem obişnuiţi. Spiritul civic e foarte tocit la noi şi atunci experienţa asta, care până la urmă e o experienţă comunitară, în care te duci să vezi un produs media în compania unor străini... Cred că e şi rezerva asta de a ieşi şi atunci îl vezi acasă. Toată lumea îşi cumpără acum sisteme video şi se uită acasă. Adică, nu cred că e doar punctul ăsta de vedere financiar.

- Participarea filmelor la mai multe festivaluri poate atrage mai tare publicul român?

- Da, normal. Oamenii deja s-au obişnuit cu ştirile cu diferite filme româneşti, mai ales că s-a întâmplat din nou şi din nou. N-a fost aşa o pauză mare între două filme şi atunci oamenii tind să dea credit şi atunci e bine.

-  Care a fost primul film care v-a marcat?

- Nu ştiu dacă a fost unul, din ce îmi amintesc sunt tot felul de imagini care îmi vin, dar poate aş putea să spun că am văzut la televizor când eram foarte mic „It's a wonderful life”, de Crăciun. Dădeau noaptea, la 2.00 - şi la americani se dă filmul ăsta, de fiecare dată de Crăciun, e o tradiţie a lor. Şi ăsta l-am văzut şi a fost printre primele filme care m-au impresionat. Mai departe, au fost mai multe.

- Este importantă comunicarea dintre un actor şi un regizor?

- Da, este. Este foarte importantă relaţia, dar nu neapărat trebuie să fie una bună, adică aici s-a întâmplat să fie una bună, dar nu mi se pare că este o regulă care trebuie respectată, adică se poate ca un actor să fie potrivit pentru rol, tu să nu te înţelegi deloc cu el, dar să faci sacrificiul ăsta pentru film şi relaţia să fie oribilă şi după aia să nu mai vrei să te vezi cu el. Adică ştiu cazuri, dar mie nu mi s-a întâmplat asta.