Opinie Eduard Dinu, ASE: Cât de fiabil este modelul de dezvoltare al României pe baza exporturilor susţinute evident de salariile scăzute?

Cel puţin aşa reiese din datele oficiale. Macroeconomice, bineînţeles. Se afirmă că România urcă în toate clasamentele europene. Rândurile de faţă îşi propun să deceleze puţin, dintr-un unghi total nepolitizat, evoluţiile prezentate oficial ca pozitive. Şi să pună câteva întrebări cu caracter mai mult sau mai puţin retoric. Căutând adevăratele cauze ale evoluţiei unor indicatori macroeconomici. Subliniez din capul locului că nu îmi arog calităţi de macroeconomist. În niciun caz. Dar nu pot să nu sesizez lipsa totală de consistenţă cel puţin logică a unor oficiali când prezintă „măreţele realizări“.

În data de 18 februarie a.c. viceguverna­torul BNR, dl Florin Georgescu, afirmă în articolul „Despre venitul disponibil, serviciul datoriei şi stimularea consumului“ că „În condiţile actuale, când populaţia este supraîndatorată, şi ale limitărilor în privinţa creşterilor salariale, după părerea mea, zona unde trebuie acţionat în prezent este cea a creşterii venitului disponibil“. Asta ca argumentaţie pentru celebra electorată. Criza de încredere a cetăţeanului de rând a determinat majorarea semnificativă a ratei de economisire (bani albi pentru zile negre) şi scăderea în aceeaşi măsură a venitului disponibil pentru consum. Şi atunci apare prima întrebare: acest lucru a determinat sau nu în mare măsură scăderea accentuată a inflaţiei în 2013? Ba mai mult, un oficial arăta pericolul deflaţiei când rata anualizată a inflaţiei se îndrepta spre zero… Prin urmare, deşi evoluţia descrescătoare a inflaţiei este fără îndoială un fapt pozitiv, cauza principală în opinia mea, respectiv scăderea consumului, nu este de natură să încadreze această evoluţie la „meritele guvernului“.

Ba dimpotrivă.

Al doilea efect al aceleiaşi cauze evocate anterior, respectiv al reducerii semnificative a consumului, este evoluţia cvasiliniară a importurilor care s-au stabilizat în intervalul 52,2 - 53 miliarde euro în perioada 2011-2013, mai ales a celor de larg consum. Apare atunci sine qua non un impact pozitiv asupra balanţei comerciale? Bineînţeles că da.

Ajungem la rata şomajului, al cărei nivel este desigur o altă mare realizare, situându-ne, se spune, mult în urma Spaniei şi Greciei. Personal nu prea înţeleg de ce nu se întorc căpşunarii în ţară dacă aşa stau lucrurile. Asta dacă nu cumva ajutorul de şomaj în Spania şi Grecia este ceva mai mare decât salariul minim în România. Şi implicit şi venitul disponibil. Ce se omite frecvent aici sunt tocmai aceia dintre concetăţeni care obţin venituri în alte ţări şi, în mod evident, contribuie astfel la scăderea ratei şomajului pe meleagurile autohtone. Şi nu sunt chiar puţini.

Unele statistici evocă cifra de 2 milioane, adică ceva mai mult de 10% din populaţia totală. E interesantă şi manipularea chipurile subtilă practicată: atunci când comparaţiile în dinamică nu ne ajută la proiectarea în vitrină a indicatorului, apelăm la comparaţii interţări. Pe site-ul Institutului de Statistică şi Studii Economice este publicată evoluţia ratei şomajului potrivit metodologiei BIM. Acolo se poate afla că nivelul acesteia a fost în ianuarie 2014 de 7,3%, MAI MARE comparativ cu luna ianuarie 2013, când a avut valoarea de 7,1%. Şi oricum mai mare decât în 2009, să zicem.

Ce vreau să afirm este o altă contradicţie evidentă: rata şomajului în sine nu cred că trebuie să ne bucure prea mult atâta vreme cât incidenţa asupra venitului disponibil, deşi reală, este totuşi diluată în condiţiile în care nivelul salariilor este în continuare derizoriu, iar costurile fiscale suportate de angajator şi angajat sunt enorme finanţând printre altele salariile uriaşe ale unor autorităţi preacompetente (şi veniturile disponibile ale acestora).

Ajungem după părerea subsemnatului la cea mai importantă contradicţie legată de modelul de dezvoltare al României: este atât de fiabil modelul dezvoltării pe baza exporturilor susţinute evident de salariile scăzute? (Exporturile au crescut cu cca 33% în perioada 2010 – 2013 de la 27,36 mld. euro la 49,56 mld. euro). Este generator de bunăstare la nivelul cetăţeanului de rând? Nu cumva acest model generează evoluţii favorabile numai la scară macro, la nivelul deficitelor comerciale, de plăţi, al cursului de schimb (inclusiv prin remiteri ale rezidenţilor din străinătate)? Chiar îl interesează pe Dorel deficitul ESA? Sau mai degrabă factura la utilităţi? Iar la nivel micro ne plângem că venitul disponibil scade şi inventăm măsuri bazate pe hazard moral care, ca de obicei, aş spune, în ţara asta încurajează debitorul.

Eduard Dinu este prof. dr. la A.S.E. Bucureşti

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 06.03.2014