Camera obscură. Vis, imaginaţie şi banda desenată (II)/ de Ioan Stanomir

Autor: Ziarul de Duminica 14.03.2014

Când se va trezi cel adormit

 

Ceea ce acordă o poziţie unică seriei inaugurate de Jacobs în canonul benzii desenate europene este relaţia pe care o întreţine, pe de o parte, cu tradiţia imaginarului occidental şi, pe de altă parte, modalitatea în care alege să citească şi să comenteze un timp al încercărilor, întrebărilor şi misterelor.

Blake et Mortimer adună elementele fondatoare ale unei culturi literare şi vizuale care se cristalizează de la mijlocul secolului al XIX-lea. Reţeta la care va recurge Jacobs este, în aparenţă, una de extremă simplitate. Textele sale aduc împreună repertoriul de gesturi şi de teme îndatorat unei linii literare ce urcă până la Verne, Wells şi Doyle. În paginile seriilor sale se regăseşte o sinteză de aventură, science-fiction şi căutare a misterului. Ştiinţa este unul dintre resorturile care face să se mişte această lume, după cum descifrarea misterului universului este ambiţia asumată de cei care nu abandonează crezul libertăţii şi al rezistenţei. Geografia pe care o conturează Blake et Mortimer nu este mai puţin impresionantă decât cea pe care o desenează Tintin. Continentele sunt străbătute în viteza unui roman foileton, iar adâncurile de mări şi vulcanii sunt investigaţi de infatigabilul cuplu. Misterele contemporane sunt la fel de prezente ca şi misterele istoriei, iar Atlantida se află în vecinătatea capcanelor teribile pe care le face să se nască călătoria în timp.

În egală măsură însă, raportarea lui Jacobs la acest ilustru canon al imaginaţiei clasice este marcată de amprenta pe care sensibilitatea postbelică o lasă asupra textului şi organizării sale. Să ne imaginăm, printr-un joc al fanteziei critice, pe Verne, Wells şi Doyle continuând să trăiască fantasmele secolului al XX-lea de după 1945, să ne imaginăm ficţiunile lor dialogând cu un timp ce cunoaşte explozia atomică şi confruntarea, implacabilă, dintre ideologii. Blake et Mortimer ilustrează, până la un punct, posibilul timbru al acestei literaturi care ar fi putut fi scrise. Noutatea este dată de înscrierea în spaţiul povestirilor pentru oameni mari a neliniştii ce este ecoul fricilor umanităţii înseşi.

Ca şi Tintin, Blake et Mortimer este cutia de rezonanţă în care se pot identifica frânturile de imagini şi de cuvinte ale secolului XX. Debutând în 1946, atunci când optimismul postbelic lasă, treptat, locul presimţirii conflictelor ce vor veni, banda desenată a lui Jacobs investighează un teritoriu ficţional dominat de un „război rece” ce îşi exportă, în text, propria sa mitologie. Niciodată inocentă ideologic, niciodată ruptă de contextul care o generează, seria lui Jacobs este similară, până la un punct, ciclului cinematografic al lui Bond. Diferă, însă, prin tonalitatea mult mai severă şi înclinaţia către problematizare etică, străină aventurilor agentului 007. De pe un alte versant, Jacobs se întâlneşte, în visele şi în speranţele sale, cu cei ce populează canonul science-fiction postbelic, de la Bradbury la Asimov. Îi uneşte preocuparea de a interoga un prezent incert din unghiul unor lumi posibile şi din pragul unui viitor care ar putea fi.

Războiul rece aduce în saga lui Jacobs şi sfârşitul inocenţei – în viziunile lui Blake et Mortimer, confruntarea dintre libertate şi tiranie nu este neapărat una tranşată în favoarea primeia, în vreme ce graniţele dintre bine şi rău se şterg în acest peisaj dominat de suspiciune şi comploturi tenebroase. Scriind atunci când un întreg edificiu al Occidentului este sub asaltul mesianismului sovietic, Jacobs pune în pagină această opoziţie dintre rezistenţă şi complicitatea cu răul contagios şi ubicuu. De aici, poate, ambiguitatea ştiinţei pe care Philip Mortimer nu încetează să o revendice pentru umanitate. Invenţia tehnologică nu mai este, în anii de după exploziile atomice, acel avanpost al progresului venerat de predecesorii lui Jacobs. În fiecare gest al savantului ce deschide o uşă către necunoscut se află şi promisiunea pactului faustic ratat de omenire.

Documentat şi vizionar, Jacobs introduce în ficţiunile sale nu doar o galerie memorabilă de savanţi ce trădează umanitatea, ci şi morala extrasă din experienţele unui război mondial abia încheiat. Cei ce pun la punct mecanismele rafinate de luare în stăpânire a pământului sunt departe de a fi simple expresii ale unei imaginaţii literare – plămada lor este plămada din care au fost creaţi savanţii nazişti ce au hrănit visul stelar al omenirii cu sângele sclavilor moderni. Faliile tectonice ale războiului rece nu fac decât să exacerbeze această pornire mefistofelică a ştiinţei. Puterea seduce, iar savantul alege să abandoneze etica decenţei în favoarea unei vocaţii a exterminării. Prin savanţii săi, ce manipulează undele cerebrale sau meteorologia, ciclul iniţiat de Jacobs rafinează ipoteza verniană din Robur le conquerant. Damnarea intervine atunci când orgoliul omului de geniu aboleşte judecata morală.

O dată cu trilogia inaugurală, Le secret de l’Espadon, Jacobs găseşte, din chiar primul moment, timbrul capodoperei. La un an de la intrarea omenirii în vârsta de fier a bombei atomice, viziunea lui Jacobs împrumută de la Wells dimensiunea apocaliptică şi imaginea umanităţii asaltate de forţe ce par de neoprit. Însă scenariul contrafactual pe care îl avansează Jacobs trimite nu la invazia nemiloşilor marţieni, ci la un „război al lumilor” ce opune tenebrosul „imperiu galben” lumii libere.

Detaliile profeţiei pe care o scrie Jacobs, cu precizie a desenului şi patetism al textului, se nutresc din experienţa războiului mondial abia încheiat şi din seminţele celui care stă să înceapă. Bassam Dadu, tiranul ce dirijează acest asalt coordonat din citadela sa tibetană, este ecoul unei întregi promoţii de dictatori ce bântuie veacul al XX-lea. Imperiul său este moştenitorul ambiţiilor universale ale Japoniei şi Germaniei, dar posedă şi vocaţia exploatării lipsite de scrupule pe care o probează Uniunea Sovietică, dincolo de limes-ul central şi est european. Imperiul galben, cel care reuşeşte să împingă armata de rezistenţă în caverne şi în adâncuri de mare, uneşte pasiunea pentru distrugere cu o artă rafinată a terorii. În rama poveştii lui Jacobs se pot ghici referinţele la realităţile pe care naţional-socialismul le adusese în viaţa Europei ocupate: de la tentaţia turpitudinii până la beneficiile colaborării cu o ordine politică ce pare perenă.

Le secret de l’Espadon este confruntarea, pe spaţii vaste şi sunete wagneriene, dintre acest Imperiu al morţii şi pustiirii şi cei care se încăpâţânează să mai spere în viitorul eliberat de frică. Profilul celor trei actori ce domină saga lui Jacobs este pe deplin conturat. În Francis Blake, curajul englez îşi află ipostaza sa clasică. Retorica rezistenţei aminteşte tonul churchillian al toamnei lui 1940. Nici un compromis nu se poate închipui cu răul ce posedă resurse inepuizabile. Speranţa se cere conservată, cu orice preţ. Mortimer este Ştiinţa aliată cu tenacitatea curajului. Savantul este, în ecuaţia ficţională a lui Jacobs, nu doar cel ce descifrează tainele lumii materiale, dar şi cel care îndrumă pe cei din jurul său pe drumul speranţei. Sacrificiul este îndreptat către un viitor ce înlătură povara devastărilor aduse de invazia lui Basam Dadu. Olrik devine întruchiparea şirului de colaboraţionişti europeni ce salută în Reichul milenar ocazia de înfăptuire a visului lor egoist şi sanguinar. Instrument al terorii şi arhitect al fricii, Olrik este construit din aluatul personajelor infernale ce descind din paginile de roman popular de secol XIX. Fantezia sa este pusă în slujba unei ordini care nu cunoaşte milă sau solidaritate. Orgoliul lui Olrik este acela de a fi secundul unui tiran ce rescrie istoria lumii, în litere de sânge.

Pe această scenă cosmică a bătăliei ce se întinde pe luni şi ani, Jacobs mobilizează resursele geografiei şi ale tehnicii. Bomba atomică este cărămida pe care noul Imperiu mondial o aşează la temelia dominaţiei sale. Rând pe rând, oraşele sunt nivelate şi transformate în ruină, iar efigia terifiantă a ciupercii atomice este un decor cotidian.

Fricile occidentale ale începutului de război rece sunt transcrise, grafic, de Jacobs – cum se poate rezista în faţa unei forţe care nu cunoaşte scrupulul etic şi stăpâneşte secretele tehnologiei dedicate distrugerii? La această interogaţie, răspunsul lui Jacobs este, schimbând ce-i de schimbat, răspunsul camusian pe care îl oferă solidaritatea suicidară şi nobilă a mişcărilor din Europa ocupată de germani. Rezistenţa se întemeiază pe acest aliaj de solidaritate umană luminoasă şi credinţă în capacitatea omului de a fi mai mult decât o bucată de lut trecător supusă înfricoşării. Alternativa la pactizare şi la trădarea ignobilă este fidelitatea faţă de codul de valori ininteligibil barbariei. Lupta contra ciumei este, în linie camusiană, o luptă purtată pentru salvarea sufletului însuşi.

Aventurile contrafactuale ale lui Blake şi Mortimer în această lume arsă de energia nucleară sunt pretextul de a reafirma semnificaţia umanismului ce aduce, împreună, indivizi şi naţiuni. Ştiinţa ajută acest fragment de omenire nedomesticită să creeze antidotul cu care poate stopa contaminarea tiraniei. Peştele-spadă, la care lucrează echipa de savanţi a lumii libere, reabilitează misiunea tehnicii de a fi un motor al libertăţii. Arma care va înfrânge Imperiul galben este arma gândită să pună un capăt războaielor. Ţinta lui Blake şi Mortimer, ca şi a celor care se adună în jurul acestui obiect al salvării, este aceea de a restaura firescul aneantizat de teroarea industrială a Imperiului Galben. Lipsită de patetism, dar înflăcărată în apărarea unui ideal al nobleţei şi temerităţii, viziunea lui Jacobs oferă nu doar deliciile tensiunii cinematografice, ci şi direcţia unei etici menite să acorde umanităţii puterea de a a se reconstrui.

 

Fragment din volumul în pregătire la Editura Cartea românească