Dragă viaţă/ de Alice Munro

Protagonistele sunt de obicei femei, locuitoare ale câte unui orăşel canadian de provincie. Acţiunea se petrece de multe ori – sau începe să se petreacă, pentru că de ea se întinde pe mulţi ani – în timpul războiului ori la scurt timp după.

O tânără mamă, poetă şi dispusă la aventuri, pleacă împreună cu fetiţa ei într-o călătorie cu trenul. Momentul în care are senzaţia că şi-a pierdut, din neglijenţă, fiica în tren o face să înţeleagă că dragostea ei faţă de copil trebuie să fie neprecupeţită.

Pentru că nu-şi găseşte pretendenţi pe măsură în orăşelul unde locuieşte, o tânără bogată, inteligentă şi puţintel şchioapă începe o relaţie cu un arhitect însurat. Acesta îi povesteşte că este şantajat de o fostă servitoare, şi împreună decid să-i plătească tăcerea. După mulţi ani de fericire, moştenitoarea cea bogată descoperă că şantajul a fost o poveste şi banii au intrat în tot acest timp în buzunarul arhitectului.

O tânără femeie încearcă să reziste remuşcărilor legate de faptul că, în copilărie, a fost martoră la moartea accidentală a surorii sale mai mari, dar nu a făcut nimic pentru a o împiedica.

O tânără soseşte la un sanatoriu pentru a preda copiilor bolnavi de tuberculoză şi aici se îndrăgosteşte de medicul curant. După o relaţie intempestivă, acesta îi promite că o ia de soţie, dar se răzgândeşte în ultimul moment, spunându-i că nu se simte în stare de un asemenea pas. După ani de zile, întâlnindu-se întâmplător cu el, femeia acum căsătorită îşi dă seama că sentimentele de demult au rămas la fel de vii.

Un cuplu vârstnic îşi planifică moartea, crezând că nu li se mai poate întâmpla nimic interesant în viaţă. Dar ea cunoaşte întâmplător o vânzătoare de produse cosmetice care se dovedeşte a fi prima iubire a soţului. Urmează o clasică poveste de gelozie, care îi face pe amândoi să reacţioneze ca nişte tineri neexperimentaţi.

Mai sînt câteva povestiri, plus patru fragmente autobiografice din copilăria autoarei, care reconstituie, din detalii presărate peste tot, evenimentele principale din viaţa fetiţei/tinerei fete, stilul de viaţă al vremurilor acelora şi relaţiile cu ceilalţi membri ai familiei: mersul cu mama – o fiinţă snoabă – la „dansuri” şi trezirea instinctelor protoerotice ale fetei la vederea unei tinere prostituate consolate de soldaţi; adolescenta care devine obsedată fără voia ei de gândul de a-şi strangula sora şi care nu mai poate dormi noaptea, până când tatăl ei o „vindecă” printr-o discuţie prietenească;  descoperirea, după mulţi ani, a faptului că în casa părinţilor ei locuise înainte o altă familie din oraşul ei natal şi lumina pe care această cunoaştere o aruncă asupra unor incidente din copilărie.

Alice Munro s-a născut şi a crescut în Wingham, Ontario, şi a studiat la Universitatea Western Ontario. A publicat douăsprezece colecţii de proză scurtă, un roman şi un volum de Povestiri alese. De-a lungul remarcabilei sale cariere a primit numeroase premii şi distincţii, inclusiv, de trei ori, Premiul pentru Literatură al guvernatorului Canadei şi două Premii Giller, Premiul Rea pentru proză scurtă, Premiul Lannan, Premiul W.H. Smith, în Anglia, Premiul Pescara, în Italia, şi National Book Critics Circle Award, în Statele Unite. Povestirile ei au apărut în revistele The New Yorker,  Atlantic Monthly, The Paris Review şi în alte publicaţii,  iar volumele ei de povestiri au fost traduse în treisprezece limbi. Alice Munro trăieşte în Clinton, Ontario, lângă lacul Huron. În 2009, pentru întreaga sa activitate literară, a fost distinsă cu Premiul Man Booker Internaţional.

„Gândul că aş fi putut-o sugruma pe sora mea mai mică, adormită în patul de sub mine şi pe care o iubeam mai mult decât orice altceva pe lume. Nu o nebunie sălbatică, ci una aproape în joacă. O sugestie leneşă, somnoroasă, maliţioasă, care părea să aştepte acolo de multă vreme.” Acolo, adică în pivniţa întunecoasă a fiinţei.

Gânduri ceţoase, impulsuri obscure, vinovăţii fără vină, acuzaţii difuze. Inexplicabilul sau inavuabilul resimţite ca reacţie firească. Benign demonism infantil, dincolo de logică şi de orice explicaţie.

Şi totul în caruselul Relaţiei, cadrul obsedant al acestor istorii de viaţă amară, pestriţă, derizorie. Relaţii între părinţi şi copii, surori şi fraţi, bunici şi nepoţi, unchi, mătuşi, vecini. Cu avorturi, adultere, accidente, sinucideri, apendicite, bovarism, sex aiurea, decizii pripite de nuntă şi despărţire. Gelozie între surori, ura fetiţei faţă de predicile mamei, Parkinson şi Alzheimer, Toronto şi Vancouver, baluri provinciale, paralizii, primele fantazări erotice ale vârstei nubile, rochia mamei, azilul, recuperări sentimentale după jumătate de veac, „apologia vieţii neinhibate”, dar şi rigorile inflexibile ale unui mediu intens irizat religios.

Pe scurt, viaţă. Mai precis: draga noastră viaţă. Cea pe care adesea uităm s-o trăim, necum s-o mai şi gândim.” - Dan C. Mihăilescu

*

*     *

Pe vremea aceea locuiam lângă o carieră de pietriş. Nu era una din acelea mari, excavate cu maşinării uriaşe, ci o carieră mică, din care vreun localnic făcuse bani cu câţiva ani înainte. De fapt, adâncimea ei foarte aproximativă te făcea să crezi că poate fusese menită unui alt scop – turnării fundaţiei unei case, de pildă, care nu înaintase niciodată mai mult de atât.

Mama era cea care insista să atragă atenţia asupra ei.

– Locuim lângă cariera de pietriş, nu departe de şoseaua spre benzinărie, le spunea ea oamenilor şi râdea, pentru că era fericită că scăpase de tot ce avea legătură cu casa, cu strada, cu soţul – cu viaţa pe care o dusese înainte.

Viaţa aceea eu abia dacă mi-o amintesc. Adică îmi amintesc clar anumite părţi din ea, dar fără legăturile necesare pentru a forma un tablou complet. Tot ce reţin din casa din oraş este tapetul cu ursuleţi din fosta mea cameră. În locuinţa cea nouă, care era de fapt o rulotă, eu şi sora mea, Caro, aveam paturi înguste, suprapuse. La început, după ce ne mutaserăm, Caro îmi tot povestise despre casa cea veche, încercând să mă facă să-mi amintesc una sau alta. Îmi vorbea astfel când eram în pat, şi de obicei conversaţia se încheia pentru că eu nu reuşeam să-mi aduc aminte, iar ea se supăra. Uneori mi se părea că-mi amintesc, dar, din spirit de contradicţie sau din teama de a nu greşi, mă prefăceam că nu ţin minte.

Ne mutaserăm în rulotă vara şi o luaserăm cu noi şi pe căţeluşa Blitzee. „Lui Blitzee îi place aici”, spunea mama, şi era adevărat. Cărui câine nu i-ar fi plăcut să schimbe o stradă de oraş, fie şi una cu peluze întinse şi case mari, pe o câmpie cât vedeai cu ochii? Începu să latre la fiecare maşină care trecea pe lângă noi, ca şi cum ar fi fost stăpâna şoselei, şi din când în când venea acasă cu o veveriţă sau o marmotă ucisă. La început, Caro se supăra tare din cauza asta, şi atunci Neal venea să discute puţin cu ea, să-i explice care era firea unui câine şi cum stăteau lucrurile cu cercul vieţii, în care unele făpturi trebuiau să le mănânce pe altele.

– Dar ea are mâncare de câine, argumenta Caro.

– Şi dacă n-ar avea? îi replica Neal. Dacă, într-o zi, noi toţi dispărem şi ea trebuie să-şi poarte singură de grijă?

– Eu n-o să dispar, spunea Caro. N-o să dispar şi o să am întotdeauna grijă de ea.

– Aşa crezi? spunea Neal, şi mama intervenea aici ca să-l distragă. Neal era oricând gata să se lanseze într-o peroraţie pe tema americanilor şi a bombei atomice, şi mama considera că noi nu eram încă pregătite să ascultăm aşa ceva. Nu ştia că, atunci când el aborda subiectul, eu credeam că vorbeşte despre o pompă atomică. Îmi dădeam seama că era ceva în neregulă cu interpretarea asta, dar n-aveam de gând să pun întrebări şi să fiu luată în râs.

Neal era actor. În oraş exista un teatru de vară profesionist, un lucru nou la vremea aceea, de care unii erau încântaţi, iar alţii, îngrijoraţi, căci se temeau că va aduce în oraş pleava societăţii. Mama şi tata fuseseră printre cei care susţinuseră ideea, mama mai activ decât tata, pentru că ea avea mai mult timp. Tata era agent de asigurări şi călătorea mult. Mama îşi făcuse de lucru cu diverse modalităţi de a strânge bani pentru teatru şi se oferise voluntar uşieră. Era tânără şi frumoasă, îndeajuns pentru a fi luată drept actriţă. Începuse să se şi îmbrace ca o actriţă, cu şaluri, fuste lungi şi coliere grele la gât. Îşi lăsase părul să i se sălbăticească şi încetase să se machieze. Bineînţeles, eu nu o înţelesesem şi nici măcar nu remarcasem asemenea schimbări la vremea respectivă. Mama era mama. Dar, fără îndoială, Caro le observase. Şi tata trebuie să le fi observat. Deşi, din tot ce ştiu despre firea lui şi despre sentimentele lui faţă de mama, cred că era probabil mândru de cât de bine arăta ea în ţinutele acestea liberale şi de cât de mult se potrivea cu lumea teatrului. Când vorbea, mai târziu, despre perioada aceasta, spunea că întotdeauna susţinuse arta. Îmi imaginez acum cât de stânjenită trebuie să fi fost mama, crispându-se şi râzând ca să-şi ascundă crisparea, dacă tata făcuse o asemenea declaraţie în faţa prietenilor ei de la teatru.

După care se întâmplă un eveniment care ar fi putut fi prevăzut – şi probabil şi fusese, dar nu de către tata. Nu ştiu dacă s-a mai petrecut şi cu vreo altă voluntară. Ştiu însă, deşi nu-mi amintesc de asta, că tata a plâns şi a umblat o zi întreagă după mama prin toată casa, fără s-o scape din ochi şi refuzând s-o creadă. Şi că, în loc să-i spună ceva care l-ar fi făcut să se simtă mai bine, ea i-a spus ceva care l-a făcut să se simtă mai rău.

I-a spus că purta în pântece copilul lui Neal.

Era sigură?

Absolut sigură. Îşi ţinuse socoteala.

Ce se întâmplase apoi?

Tata încetase să mai plângă. Trebuia să se întoarcă la lucru. Mama împachetase lucrurile noastre şi ne luase să locuim cu Neal în rulota pe care o găsise el, la ţară. Mai târziu spunea că plânsese şi ea. Dar spusese şi că se simţise vie. Poate pentru prima dată în viaţă, cu adevărat vie. Se simţise ca şi cum i se dăduse o şansă. Îşi luase viaţa de la capăt. Lăsase în urmă argintăria, vasele de porţelan, decoraţiunile casei, grădina cu flori, şi chiar cărţile din bibliotecă. De acum avea să trăiască, nu să citească. Îşi lăsase hainele atârnate în şifonier şi pantofii cu toc pe şanuri, inelul cu diamant şi verigheta pe noptieră, cămăşile de noapte din mătase în sertar. Avea de gând să umble goală cel puţin o parte din timp acolo, la ţară, cât era vreme caldă.

Planul acesta nu i-a funcţionat totuşi, pentru că, atunci când a încercat, Caro s-a dus şi s-a ascuns în patul ei, şi până şi Neal a spus că nu i se părea cea mai bună idee.

Fragment din Dragă viaţă, de Alice Munro, în pregătire la editura Litera. Traducere din limba engleză de Justina Bandol