REPORTAJ: acasă la primul primar din România, arestat la domiciliu
Comunitatea pe care o păstoreşte edilul, şi anume comuna Slivileşti – o denumire ca un exerciţiu de dicţie actoricească - “Slivileşti să scliviseşti, slovă slavă săvârşeşti” -, urcă Podişul Getic, de la Filiaşi spre Târgu Jiu, înşirând satele, printre dealuri, ca mărgelele: Şura, Slivileşti, Strâmtu, Cojmăneşti, Tehomir, Miculeşti, Şaicu şi Ştiucani.
Ca să ajungi la arestul-gospodăresc al edilului te abaţi în dreapta, la Filiaşi, din E 70 - Craiova - Turnu Severin –, treci pe lângă “apocalipsa” Turceni şi urci molcom vreo 10-15 kilometri, până când simţi că ţi-a ieşit tot fumul galben din nas, inhalat la porţile termocentralei.
Acolo dai de nea Tăsel, care o ţine drept, cam pe mijlocul drumului, tuşind gros, din rărunchi. Se opreşte apoi, nepăsător, şi se şterge la nas, civilizat, c-o bucată de şerveţel. Într-o mână ţine o pungă de un leu prin care se văd două pâini de 75 de bani. Profit de ocazie şi îl întreb, mergând liniştit, în urma lui, dacă sunt pe drumul cel bun.
“Da’, un te duci?!”, zice. “La Sil… Slil… La primar!”, zic. “A, la primar. Păi, nu aici, bre, la Slivileşti. La Cojmăneşti, că el acolo stă. Aci e doar primăria! Da’ ştii că-i în arest, nu?!”. “Da, ştiu”, zic cam absent, cu ochii în lungul străzii. Şi, dacă tot n-am pe unde trece, întreb iar: “Auzi, da’ cum era primarul?! Cum era el, ca om?”. “Bun, dă-o dracu. Înaintea lui am avut trei proşti. Lemn de proşti. Ăsta era băiat-băiat”. Se uită fix la mine. “Da’ un te duci?! Nu mă iei şi pe mine?!”.
Îi fac loc omului şi respir uşurat că pot merge mai departe. Până să-l întreb ceva, îmi spune el. “Auzi, dumneata să fii ăla; să lucrezi cu miere, nu ţi-ai da cu ea pe la gură?” şi face gestul cu batista de hârtie pe la nas. “Aşa ţi-ai da. Aşa şi el. Dacă a stat cu mâna în miere… Nu?! Da’ eu habar n-am ce a făcut el; da’ zic… Ţi-ai da? Ţi-ai da!”, şi suflă iar nasul în hârtie. “Uite, a asfaltat străzi, a făcut poduri. A făcut destule!”. Mă uit în crăpătura drumului şi mă declar nelămurit. “Stai, că nu aici. Mai încolo, pe unde-ncepe Cojmăneştiu’. Ia ascultă, vezi maşina aia albastră, în stânga, unde e casa aia… “. “O văd”, spun cu speranţă. “Ei, acolo cobor eu!!” .