Istorici diplomaţi (II). Cărturari români la Curţi împărăteşti: de la Constantinopole la Beijing/ de Alexandru Popescu

Cel dintâi „ministru de Externe” al Ţării Româneşti

…a fost desigur Constantin Cantacuzino (1640-1716) care şi-a desfăşurat cea mai mare parte  a carierei sale ca şef al cancelariei domnului Constantin Brâncoveanu, al cărui unchi era, calitate în care poate fi considerat, datorită contribuţiei sale importante în domeniul politic, cel dintâi „ministru de Externe” al Ţării Româneşti. În acelaşi timp, stolnicul Constantin Cantacuzino poate fi considerat unul din cei dintâi şi mai de seamă reprezentanţi au umanismului în Ţările Române şi istoric de seamă.

Pe plan diplomatic, principala preocupare a  domnitorului Constantin Brâncoveanu şi a stolnicului Constantin Cantacuzino a fost cunoaşterea intenţiilor Imperiului Otoman, de care depindea existenţa Ţării Româneşti, prin cât mai variate contacte.

Într-adevăr, la Curtea Veche, soseau în mod continuu agenţi, care aduceau informaţii. Acestea erau analizate cu atenţie la Cancelaria domnească de numeroşi slujbaşi sub îndrumarea stolnicului. Tot sub conducerea sa, se desfăşura o intensă activitate de tălmăcire a unor documente străine şi redactare a corespondenţei.

O altă sursă era interceptarea şi violarea corespondenţei purtate de agenţi ai Curţilor europene, chiar a împăratului Leopold  al Austriei.

O abilitate deosebită a stolnicului era aceea de a obţine informaţii de la interlocutori străini, fără ca aceştia să-şi dea seama, mai ales în cursul unor ospeţe stropite cu vinuri bune.

Palatul de la Mogoşoaia găzduia adesea întâlniri secrete cu trimişi străini, uneori travestiţi, care apoi erau îndrumaţi să plece pe drumuri tainice. Tot aici au fost primiţi şi soli de taină, între care Ladislau Czaky, trimisul împăratului Leopold.

Desigur, corespondenţa era o altă sursă preţioasă de informaţii. Printre persoanele cu care se făcea un schimb de scrisori şi de... informaţii s-au numărat Ludovic al XIV, regele Franţei, Iosif I al Austriei, împărăteasa Eleonora, Petru cel Mare, papa Clement XI, regele August al Poloniei, dar şi principele Francisc Rakoczi al Transilvaniei, patriarhul Ierusalimului, Hrisant, lordul Paget, consulul Angliei la Constantinopole, care aprecia în mod deosebit informaţiile furnizate de Constantin Cantacuzino.

Desigur, pentru a se evita ca turcii să cunoască această activitate, o bună parte a acestei corespondenţe trebuia cifrată, activitate cu care stolnicul se familiarizase în timpul studiilor sale în Italia.

Rezultat al acestei abile politici externe coordonate de stolnic a fost, în primul rând, faptul că Ţara Românească a reuşit să îşi păstreze independenţa într-o perioadă deosebit de tulbure în care Marile puteri şi mai ales Imperiul Otoman făceau eforturi pentru a-şi extinde influenţa şi chiar graniţele.

Din păcate, colaborarea dintre domnul Ţării Româneşti şi sfetnicul său de taină, stolnicul Cantacuzino, nu a funcţionat nici în domeniul politicii externe până la capăt, ceea ce a contribuit la sfârşitul tragic al celor doi.

Desigur, cea mai importantă operă a acestui diplomat de elită a fost „Istoria Ţării Rumâneşti dintru început” (1716) bazată pe o informaţie foarte bogată, de la autori antici, bizantini la cei occidentali. Principala idee a lucrării este originea romană a poporului român şi continuitatea sa pe teritoriul Daciei.

Stolnicul este şi autorul prefeţei unui „Liturghier” (1680), care a circulat în toate ţinuturile locuite de români, precum şi al unei hărţi a Ţării Româneşti, tipărită în 1700, la Padova.

Primul cărturar-diplomat român

…poate fi considerat Nicolae Milescu (1636-1708). Calitatea sa de „om de litere” se susţine prin traducerile „Vechiului Testament” ale altor lucrări teologice şi redactarea unui tratat dogmatic-apologetic, în care expunea învăţătura ortodoxă, una din primele opere romaneşti publicate în Vestul Europei.  În acelaşi timp, Milescu a fost şi cel dintâi diplomat român de anvergură europeană, dat fiind că a îndeplinit diferite funcţii de această natură. Prima dintre ele este aceea de  agent diplomatic la Poartă al domnitorului Ţării Româneşti Grigore Ghica. Apoi a fost trimis ca sol la Berlin şi Stockholm.

Milescu va avea posibilitatea iniţierii în „tainele” comportării unui diplomat prin intermediul ambasadorului Franţei, Arnold de Pomponne, înlesnindu-i şi implicarea într-o misiune secretă în Franţa, unde trebuia să obţină sprijinul regelui Ludovic XIV. Milescu a trebui să plătească pentru implicarea sa în unele acţiuni de diplomaţie secretă: bănuit că desfăşoară  demersuri „de taină” de către Ştefăniţă Vodă, acesta porunceşte să i se taie nasul, ceea ce face să fie numit Spătarul Milescu-„Cârnu”.  La un moment dat, a trebuit din cauza demersurilor sale secrete să se refugieze la Curtea electorului de Brandenburg.

În 1669, Milescu locuia în palatul ambasadorului Angliei la Constantinopole. Patriarhul Constantinoplolului, Dosoftei, cunoscând abilităţile de diplomat şi agent secret ale lui Milescu, îl trimite la Moscova cu diferite documente  confidenţiale şi o scrisoare de recomandare, în care arată că Milescu „a străbătut mai multe ţări şi împărăţii pentru a se instrui”. Milescu este numit de ţarul Alexei Mihailovic interpret pentru limbile greacă, latină şi română la „Posolski Prikaz” şi este primit în rândurile curtenilor. Potrivit funcţiei, el trebuia să cunoască situaţia politică din Răsăritul Europei şi să dezvolte legăturile cu creştinii de acolo. În acest timp, Milescu scrie mai multe lucrări cerute de ţar.   

În 1675, este trimisă la Beijing o ambasadă condusă de Milescu, care, aşa cum reiese din instrucţiunile primite de spătar, avea şi numeroase sarcini informative. Milescu trebuia să relateze despre situaţia politică din China, dacă nu există „principi” care pot fi atraşi. Pentru aceasta, urma „să facă cercetări, folosind orice mijloace, pe lângă toţi cei ce au vreo cunoştinţă despre cele arătate şi să afle adevărul adevărat”.  În vederea îndeplinirii tuturor sarcinilor, Milescu este numit, în februarie 1675, ambasador al ţarului şi purtător al scrisorilor de acreditare pe lângă împăratul Chinei. Totuşi, după moartea ţarului Alexei Mihailovici, Milescu nu se mai afla în „graţiile” celui nou, Teodor, care îl recheamă din misiune. Totuşi, Milescu va continua să se bucure de stima cercurilor diplomatice internaţionale şi de încrederea românilor, care îi solicită sprijinul în rezolvarea unor probleme.

În ceea ce priveşte activitatea cărturărească a lui Milescu, în afara operelor amintite, el mai este şi autorul unui „Jurnal de călătorie în China” şi a „Descrierii Chinei”, precum şi a lucrării „Aritmologhia, etica şi originalele lor latine”.

Principele-diplomat şi fiul său

Şi Dimitrie Cantemir (1673-1723) poate fi considerat drept unul dintre precursorii diplomaţiei româneşti, dat fiind că, în calitate de domn, a iniţiat o serie de demersuri care au marcat direcţiile politicii Moldovei în acea perioadă. A îndeplinit şi însărcinări diplomatice în calitate de capuchehaie, deci de ambasador al fratelui său Antioh, când acesta a devenit domn al Moldovei.

Dar ceea ce  face ca Dimitrie Cantemir să fie considerat drept un „principe-diplomat” este faptul că iniţiativele sale politice s-au bazat pe o serie de idei conţinute în operele sale. Se poate spune că iniţiativele antiotomane, alianţa cu ţarul Petru I al Rusiei au fost inspirate şi de unele din operele sale, mai ales de „Istoria Creşterii şi Descreşterii Curţii Otomane” în care a relatat istoria  acestui imperiu şi a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa, insistând şi asupra posibilităţilor popoarelor asuprite de a-şi recuceri libertatea.

În ceea ce priveşte argumentarea ideii după care poporul român îşi avea drepturile sale istorice, care îi dădeau posiblitatea existenţei unui stat independent, ea se găseşte în „Hronicul vechimei a romano-moldo-valahilor”.

În fine, Dimitrie Cantemir a avut contribuţii şi în ceea ce priveşte istoria universală, cu implicaţiile sale diplomatice mai ales în lucrarea „Monarchiarum physica examinatio” („Cercetarea naturală a monarhiilor”).

Un portret fidel al cărturarului, domnului şi diplomatului Dimitrie Cantemir este zugrăvit de George Călinescu: „Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de lume şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mânuitor de oameni şi mizantrop, iubitor de Moldova lui după care tânjeşte şi aventurier, cântăreţ în tambură ţarigrădean, academician berlinez, prinţ rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, Dimitrie Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru.”

Se poate spune că Antioh Cantemir (1709-1744) a fost un demn urmaş al tatălui său, atât în ceea ce priveşte preocupările cărturăreşti, cât şi cele politice, diplomatice.

În ceea ce priveşte acest din urmă domeniu, trăitor în Rusia, Antioh a fost ambasador al acestei ţări în două din cele mai importante capitale ale Europei.

Pe plan spiritual, Antioh a fost unul dintre iniţiatorii clasicismului în literatura rusă, reprezentant al iluminismului european. S-a afirmat şi ca scriitor, fiind autor de fabule şi alte lucrări.