Anecdote cu scriitori/ de Stelian Ţurlea

Abundenţa de titluri care de care mai atrăgătoare, deşucheate, nostime sau care te pun pur şi simplu pe gânduri de la recent încheiatul Târg de carte Bookfest mă îndeamnă să iniţiez, pentru cel puţin câteva săptămâni, această nouă rubrică în „Ziarul de duminică”. Despre cărţi-surpriză, greu de încadrat în vreun gen.

Începem cu

Alex. Ştefănescu - Un scriitor, doi scriitori, editura Allfa. Ilustraţii şi concepţie grafică - Bogdan Petry

Invitaţi au fost la lansare poetul Mircea Dinescu şi actorul Vladimir Găitan, fapt care trimite, din prima clipă la un umor subtil. Un umor de care cartea e plină, augmentat de desenele marelui Petry.

De cele mai multe ori ne imaginăm că între un critic literar şi scriitori nu poate exista decât o stare de război. Focurile se aprind şi se sting, dar anecdotele rămân. După mai bine de patruzeci de ani de critică literară, Alex. Ştefănescu povesteşte cele mai amuzante întâlniri cu scriitori români, acompaniat de Bogdan Petry, un alt critic cu experienţă… în tuşe şi fizionomii. Multe, dacă nu toate isprăvile amuzante pe care le poveşte acum le-a mai povestit, fie în alte cărţi, fie în întâlniri cu cititorii, mai ales în grupuri mai mici sau mai mari de prieteni. Dar, dacă nu mă înşel, e prima oară când le adună pe toate în volum. Iar ele, faptele amuzante, se desfăşoară în cascadă.  Cum a scris Nichita o poezie care s-a pierdut, cine se tocmea olteneşte cu Marin Preda, cum aştepta Marin Sorescu Premiul Nobel şi care era reţeta de cucerit femei a lui Grigore Vieru, cum a primit Ion Cristoiu „cadou” la redacţie un copil nou născut, cum mânca Octavian Paler căpşuni făcându-i să saliveze pe interlocutori fără să le ofere măcar una şi multe altele.

Personaje principale sunt: L.M. Arcade, George Arion, Ana Blandiana, Geo Bogza, Nicolae Breban, Barbu Brezianu, Emil Brumaru, Augustin Buzura, Alexandru Condeescu, Daniel Cristea-Enache, Ion Cristoiu, Gabriel Dimisianu, Mircea Dinescu, Geo Dumitrescu, Nicolae Manolescu, Octavian Paler, Adrian Păunescu, Marin Preda, George Pruteanu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Constantin Ţoiu, Laurenţiu Ulici, Eugen Uricaru, Grigore Vieru, Matei Vişniec

Alex. Stefanescu este critic si istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV, fost redactor-şef (in perioada 1995-2010) al revistei „România literară”, autor a mii de articole şi a douăzeci de carti.

 Spre deliciul cititorilor, am selectat din capitolul despre Eugen Uricaru un fragment despre respiraţia „bouche a bouche”:

Eugen Uricaru, Ion Mircea, Cornel Ungureanu, Vasile Dan şi Alex Ştefănescu - aceasta a fost componenţa grupului de scriitori care în 2001 a plecat într-o vizită în China. Călătoria cu avionul până la Beijing - cu escală la Baku - a durat unsprezece ore. Călătorea cu noi, în cală, şi un sicriu, cu un mort în el, ceea ce unora li s-a părut de rău augur.
În capitala Chinei ni s-a pus la dispoziţie un microbuz pe care scria, cu litere mari, „oaspeţi ai guvernului chinez” (bineînţeles, în chineză). Aşa se face că poliţiştii din intersecţii ne salutau şi ne dădeau prompt prioritate, indiferent de culoarea semaforului sau semnele de circulaţie. Eugen Uricaru îşi dorea foarte mult să ajungem în Tibet (citindu-i romanele publicate ulterior am înţeles de ce). Dar autorităţile, cu o fermitate exprimată politicos, nu ne-au lăsat să ajungem acolo. Am ajuns, însă, într-o mică localitate din apropierea Tibetului, străbătută de pârâuri de munte, peste care se arcuiau poduri de lemn, cu balustrade delicat traforate şi colivii cu papagali atârnate de stâlpişori de bambus. Casele, de piatră măruntă, cu acoperişuri multicolore şi ferestre strâmbe, erau şi ele pitoreşti. Oricum (eu, cel puţin), nu înţelegeam nimic din stilul de viaţă al localnicilor.
În piaţa centrală a micii aşezări (piaţă pătrată şi oarecum asemănătoare cu cele din oraşele transilvănene) existau bănci de piatră, şlefuite de-a lungul anilor de intemperii şi poate de fundurile (de domnişoare chinezoaice, mă gândeam eu visător) care stătuseră pe ele. Acolo, în soarele de amiază, ne-am făcut reciproc fotografii. Trecătorii nu se mirau (au şi ei pasiunea, chiar mania fotografiatului). Îi amuzau însă figurile noastre de europeni (ei nu ne numesc „albi”, ci „nasuri mari”, pentru că nasurile noastre par foarte proeminente în comparaţie cu cele turtite ale lor).
Era o căldură umedă. În zare se vedea Muntele de Jad. Deodată, lui Cornel Ungureanu i s-a făcut rău. Pământiu la faţă, a căzut într-o rână, apoi s-a lăsat pe spate, lent şi (aparent) definitiv, ca şi cum ar fi fost lovit de apoplexie. Ne-am speriat cu toţii, groaznic. Eram complet nepregătiţi. Nu ştiam ce trebuie să facem într-o asemenea situaţie. Exact în acel moment de inacţiune deznădăjduită din partea noastră, de undeva, nu ştiu de unde, şi-a făcut apariţia o femeie frumoasă, cu păr lung, care a luat repede şi energic primele măsuri de resuscitare a celui căzut. Pe mine m-a trimis să procur o bucată de zahăr. Ceilalţi au primit şi ei ceva de făcut. Necunoscuta - care vorbea franceza - s-a aplecat asupra lui Cornel Ungureanu şi a început să-l sărute (aşa am crezut în primul moment, astfel încât mi-a trecut prin cap să leşin şi eu), de fapt, să-i facă respiraţie artificială bouche ŕ bouche. În numai câteva minute prietenul nostru şi-a revenit. Iar necunoscuta, pe care am fi vrut să o sărbătorim la un restaurant sau măcar să-i oferim un buchet de flori, s-a făcut nevăzută.
Am aflat, ulterior, că era nu o zână, ci o tânără din Franţa care tocmai terminase facultatea de medicină şi călătorea singură prin ţări îndepărtate ca si ajute pe cei care ar avea eventual nevoie de ea. Amintirea ei ne-a rămas tuturor în suflet ca un parfum de flori de liliac.
La întoarcerea în România Cornel Ungureanu a scris şi a publicat o carte cu titlul A muri în Tibet.