„Interes naţional” – un arhaism anulat prin sentinţă judecătorească/ de Lucian Vasilescu

Autor: Lucian Vasilescu 06.06.2014

Cu câţiva ani în urmă, sediul Uniunii Artiştilor Plastici din Bucureşti a fost retrocedat unei persoane care s-a prezentat (cu documente) ca fiind moştenitoarea proprietarului de drept. Documentul principal a fost un act de moştenire emis în august 1940 pentru imobilul din str. Nicolae Iorga. Instanţa a decis, definitiv şi irevocabil, că UAP trebuie să-şi ia catrafusele şi să evacueze clădirea. Ceea ce s-a şi întâmplat. Micile detalii că în august 1940 strada N. Iorga se numea de fapt Benito Mussolini, că Iorga însuşi trăia la data cu pricina (a fost asasinat în noimbrie 1940) şi că n-avea cum să existe, în august 1940, o stradă cu numele lui, n-au interesat pe nimeni. UAP a pierdut. Şi sediu, mai mult ca sigur şi parte din arhive şi alte bunuri. Ca la orice mutare forţată. Ca la orice evacuare.

Ceva mai aproape în timp, a fost pierdut în instanţă procesul cu moştenitorii Casei Monteoru (pe Calea Victoriei, unde funcţiona sediul Uniunii Scriitorilor din România) şi USR a fost nevoită, la rândul său, să-şi strângă calabalâcul. Arhivă, bibliotecă şi altele. Imposibil să nu se fi pierdut nimic în timpul mutării forţate.

Peste doar câteva zile, Muzeul Naţional al Literaturii Române, de pe Bulevardul Dacia, va fi aruncat în stradă, tot printr-o hotărâre judecătorească. Aici lucrurile sunt şi mai grave, în perspectiva pierderilor pe care le va genera evacuarea. Dacă UAP şi USR sunt organizaţii de breaslă, MNLR este unul dintre depozitarii unui tezaur de identitate naţională. Dacă retrocedarea MNLR a fost făcută corect (ceea ce nu-i, la noi, totuna cu legal) este de discutat. Indiscutabil este însă faptul că elemente definitorii ale identităţii naţionale nu pot fi aruncate în stradă sau înghesuite în te miri ce mucegăite magazii improprii. Statul, dacă acest concept nu cumva a devenit un soi de abstracţiune lucrativă, un soi de vacă de muls pentru cei care mimează că-i sunt reprezentanţi, ar trebui să intervină. În respectul atât al sentinţei judecătoreşti definitive cât şi, ba chiar mai ales, al interesului naţional. Asta se va întâmpla doar dacă cineva îşi va aminti ce înseamnă aceste două cuvinte puse laolaltă: „interes” şi „naţional”. „Interes” este un cuvânt la care se pricep mulţi. Mai greu de priceput este conceptul de „naţional”. Iar sintagma „interes naţional” tare mi-e teamă că produce, celor care-ar trebui s-o vegheze, frisoane asemănătoare bieţilor elevi care sunt obligaţi, de câţiva ani, să dea şi să ia Bac-ul după ce vreme de 20 de ani generaţiile de dinaintea lor au cumpărat şi au luat acelaşi examen.