Petru cel Mare/ de Henri Troyat

Autor: Ziarul de Duminica 13.06.2014

O forţă a naturii umane, Petru I, pe care Ecaterina cea Mare îl considera precursorul şi maestrul ei, s-a abătut asupra propriei ţări ca o tornadă. Cu o energie şi o ferocitate incredibile, el a schimbat faţa Rusiei, bulversându-şi compatrioţii. A răsturnat tradiţii, a tăiat bărbi şi… capete, a impus veşminte şi idei în manieră europeană, a învăţat el însuşi tot felul de meşteşuguri, mânuind compasul şi securea. A luptat necontenit împotriva Turciei, Suediei, repurtând victorii răsunătoare. A sacrificat mii de supuşi ca să construiască Sankt Petersburg, a pus zăgaz dominaţiei Bisericii, înlesnind o modernizare bine-venită a moravurilor şi credinţei. În Petru cel Mare e un amestec de geniu şi nebunie, de bufonerie şi orgoliu, ceea ce face din el un personaj fascinant, care se înalţă în toată măreţia lui pe fundalul barbar şi misterios al vechii Rusii.

„Monografia Petru cel Mare a istoricului francez Henri Troyat îmbină armonios înfăţişarea biografiei zbuciumate a fondatorului Rusiei moderne cu expunerea marilor sale acţiuni de politică internă şi externă, care şi-au pus pecetea asupra direcţiilor majore ale evoluţiei ţării sale în afirmarea ca putere continentală şi mondială.” – Şerban Papacostea.

Henri Troyat (Lev Tarasov), cunoscutul scriitor francez de origine rusă, s-a născut la Moscova în 1911. Cartea sa de debut, Faux Jour (1935), este remarcată de critica literară şi premiată. Publică apoi Le Vivier, Grandeur nature, La Clef de voûte şi L’Araigne, distinsă cu Premiul Goncourt în 1938.

Publică apoi mari fresce istorice: Tant que la Terre durera (7 vol.), Les Semailles et les Moissons (5 vol.) şi La Lumière des Justes (5 vol.). Bogata sa operă literară include de asemenea nuvele, biografii (Puşkin, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Ecaterina cea Mare, Petru cel Mare, Cehov, Turgheniev, Gorki, Flaubert, Maupassant), piese de teatru. Le Front dans les nuages (1976) marchează o revenire la prima sa manieră romanescă, iar Le Moscovite (3 vol.) şi Les Héritiers de l’Avenir (3 vol.) completează ciclurile istorice.

Henri Troyat a fost ales membru al Academici Franceze în 1959. S-a stins din viaţă în anul 2007 la Paris.

 

CAPITOLUL VI - MAREA AMBASADĂ

Pregătind călătoria Marii Ambasade, Petru ştie prea bine că rupe cu o tradiţie de veacuri. Înaintea lui, un singur prinţ rus a cutezat să treacă dincolo de graniţele ţării sale: marele cneaz al Kievului, Iziaslav, care s-a dus în 1075 la Mainz, ca oaspete al regelui Henric al IV-lea. De-atunci încoace, suveranii ruşi au stat acasă şi nu le-au îngăduit nici supuşilor lor să călătorească peste hotare. Dacă pentru locuitorii ţărilor apusene plecarea în străinătate este urmarea unei curiozităţi fireşti, pentru un rus visul trecerii graniţei înseamnă trădare. Aici, tot ce mişcă trezeşte bănuieli. Citim în Relatarea Monseniorului de Carlisle asupra celor trei ambasade (1672): „Ruşilor nu li se îngăduie să iasă din ţară, ca să nu poată afla nimic despre obiceiurile şi gândurile altor popoare din care ar putea învăţa cum să-şi scuture lanţurile robiei”.

Când ţarul înştiinţează Duma despre planul său de călătorie, cei mai mulţi dintre boieri nu-şi pot ascunde consternarea. Se cuvine oare ca un mare monarh să-şi lase ţara şi să se îndepărteze de lumina Bisericii ortodoxe ca să se plimbe printre străini, la catolici şi la protestanţi? Nu înseamnă să te înjoseşti dacă mănânci pâinea străinului? Cu toate dojenile – ce-i drept, sfioase – ale boierimii şi ale clerului, Petru nu se lasă. Vrea să lege alianţe şi să înveţe meserii. Ca să-i poată învinge mai lesne pe necredincioşi, îndată ce se va ivi prilejul. Marea Ambasadă va merge aşadar la Amsterdam, la Berlin, la Viena, la Roma, la Copenhaga, la Veneţia, la Londra, peste tot; numai în Franţa nu, de vreme ce Ludovic al XIV-lea îi sprijină pe turci şi încearcă să aducă pe tronul Poloniei un om de-al lui.

Ambasadorii sunt în număr de trei: Lefort, ca prim trimis, îi are alături pe Fiodor Golovin şi pe Vozniţîn. Fiecare dintre cei trei ambasadori este însoţit de doisprezece nobili şi doi paji. Pe lângă aceştia urmează să mai plece treizeci şi cinci de „voluntari”, a căror datorie este să înveţe cât mai mult de la străini. Printre aceşti „voluntari” se numără şi un oarecare Piotr Mihailov. Ţarul însuşi se ascunde sub acest nume fals. Aşa îşi împlineşte dorinţa de a păcăli mereu pe cineva şi-şi înfrânge şi timiditatea. Pierdut în mulţime, va îndruma totul, va privi şi va învăţa fără ca nimeni să ştie cine este. Li se spune tuturor că acela care va dezvălui cuiva cine este de fapt Piotr Mihailov va fi osândit la moarte. Se va înăspri supravegherea poştei. Scrisorile către suveran vor purta pe plic numele de Piotr Mihailov şi nu vor cuprinde nicio vorbă de aleasă politeţe. Pecetea de care Piotr Mihailov se va sluji pentru scrisori în timpul călătoriei va înfăţişa un dulgher de corăbii înconjurat de uneltele sale şi va purta inscripţia „Rangul meu este acela al unui învăţăcel şi am nevoie de dascăli”. Din ambasadă mai fac parte trei tălmaci, un scutier, patru şambelani, medici, chirurgi, bucătari, preoţi, doi meşteri aurari, şase cântăreţi la trompetă, o grămadă de slugi, şaptezeci de ostaşi din regimentul Preobrajenski, aleşi dintre

cei mai înalţi, patru pitici, o maimuţă şi un negustor anume pus să păzească însemnata încărcătură de blănuri de samur din a căror vânzare urmează să fie acoperite cheltuielile de şedere, dacă banii se vor dovedi prea puţini. Vor fi fără îndoială luate şi scrisori de credit pentru fiecare capitală, diamantele Coroanei şi toba ţarului. Ca merinde vor fi încărcate în căruţe cantităţi uriaşe de făină, somon, icre negre, peşte afumat, miere şi butoiaşe cu votcă.

La 23 februarie 1697, când trăsurile şi căruţele încărcate sunt gata de drum, Lefort dă la el acasă, în slobozia nemţească, o petrecere de rămas-bun. În toiul petrecerii, doi streliţi cer să-l vadă pe ţar fără întârziere şi-i spun că au aflat că se unelteşte împotriva vieţii lui. Capul răzvrătiţilor ar fi polcovnicul de streliţi Ivan Ziegler, vechi partizan al Sofiei, care ar fi câştigat şi alţi pretorieni de partea lui, printre care se numără fiul boierului Puşkin, Aleksei Sokovnin, ofiţer al Coroanei. Turbat de mânie, ţarul se năpusteşte afară, aleargă la Ziegler acasă, îl arestează şi porunceşte să fie schingiuit. Ziegler mărturiseşte totul. Complicii vinovatului, supuşi şi ei interogatoriului, îi adeveresc spusele. Aveau de gând să-l ucidă pe suveran, spre a-l pedepsi pentru „purtarea sa necreştinească”. După aceea l-ar fi aşezat pe tron pe nevârstnicul său fiu Aleksei şi ar fi chemat-o pe Sofia ca regentă. Petru este doborât. Vor fi mereu pe urmele lui streliţii plini de ură, nemulţumiţi de reforme şi gândindu-se cu părere de rău la zilele bune din vremea ţarevnei Sofia? Un tribunal alcătuit la repezeală îi osândeşte pe Ziegler şi pe Sokovnin la moarte prin sfârtecare şi decapitare, iar pe ceilalţi doar prin decapitare. Pedeapsa i se pare însă ţarului prea blândă şi nu este mulţumit. Pentru a merge pe calea cea dreaptă, poporul rus – gândeşte el – are nevoie de pilde mai puternice. Porunceşte aşadar să fie dezgropate rămăşiţele lui Ivan Miloslavski, mort de doisprezece ani, a cărui amintire a rămas însă legată în mintea lui de cumplita răscoală a streliţilor din 1682.

La 4 martie 1697 trupul lui Miloslavski, pe trei sferturi putrezit, este târât de porci până în piaţa execuţiilor capitale, tăiat în bucăţi şi aşezat sub eşafod, într-un sicriu deschis. Călăii purced la treabă. Conjuraţilor li se taie încet braţele, apoi picioarele şi în cele din urmă capul. O zeamă roşie se prelinge printre scândurile eşafodului pe cadavrul boierului. Uneltitorii de azi şi cei de ieri sunt astfel uniţi prin ocară. Toată Moscova priveşte, cu răsuflarea tăiată, cum sângele cel nou udă putreziciunea cea veche. Când grozăvia s-a isprăvit, călăii aşază picioarele şi braţele retezate în jurul unui stâlp de piatră pe care sunt prinse plăci de metal cu numele nelegiuiţilor. Capetele sunt înfipte în ţepuşele ce se înalţă în vârful stâlpului. Nimănui nu-i este îngăduit să ridice mormanul de carne, care rămâne să putrezească acolo, împrăştiind o duhoare cumplită şi făcându-i pe trecători să grăbească pasul. Ca să scape de grijă, Petru exilează toate rubedeniile vinovaţilor în ţinuturi îndepărtate şi profită de prilej ca să se descotorosească şi de tatăl, şi de unchii soţiei lui, alungându-i de la Curte fără niciun motiv limpede.

I-au trebuit mai puţin de zece zile pentru această curăţenie. Înviorat, dă ultimele porunci înainte de plecare. În lipsa lui, cârmuirea statului va fi încredinţată unui consiliu alcătuit din trei membri. Prinţul Romodanovski va veghea la liniştea Moscovei, cu oameni de nădejde. Streliţii, care încă nu s-au potolit, vor fi trimişi la graniţe singuri, fără familii.

Marea Ambasadă părăseşte Moscova la 10 martie 1697. Scrisorile de acreditare sunt redactate, în numele ţarului, în termeni solemni: „Prea puternici seniori. Maiestatea Sa cea mărită şi slăvită Ţarul doreşte să primiţi această scrisoare cu respect. Şi vă cerem, atunci când înalţii ambasadori plenipotenţiari vor sosi la graniţele voastre, nu numai să-i primiţi, împreună cu suitele lor, cinstindu-i cum se cuvine, ci şi să-i primiţi în audienţă atunci când o vor cere… Scris la Curtea noastră, a Ţarului, în marele oraş al Moscovei, în a opta zi de primăvară, în anul 7205 de la facerea lumii”.

Prin acest şiretlic, ţarul se preface că nu se numără printre delegaţi. Deşi păstrată cu străşnicie, taina este repede cunoscută la curţile străine. Depeşele cifrate ale  ambasadorilor pleacă înaintea Ambasadei. La Amsterdam, la Viena, la Londra, lumea se minunează. De vreme ce Petru ţine să fie luat drept un oarecare, i se va face pe plac. Dar ce dorinţă ciudată pentru un suveran! Orice s-ar spune, ruşii ăştia, care vin de la capătul lumii, au idei năstruşnice!

Marea Ambasadă, alcătuită din două sute cincizeci de persoane, înaintează încet, pe drumuri desfundate, unde trăsurile şi căruţele se împotmolesc. Priveliştea, cotropită de ploaie, este apăsătoare, hanurile colcăie de ploşniţe. Petru este însă mereu vesel. Nu se întunecă decât atunci când ajunge la Riga, în Livonia suedeză. Se trag, ce-i drept, câteva salve de tun în cinstea alaiului, dar primirea este mai degrabă rece. Delegaţia, care urma să locuiască într-un palat, este găzduită în câteva case burgheze. Iar guvernatorul, contele Dahlberg, se preface bolnav, ca să nu-i întâmpine. „Nu m-am dus să-i văd, îi scrie el lui Carol al XII-lea, şi nici nu i-am poftit la castel, gândind că era nepotrivit, pentru că nu sunt acreditaţi pe lângă regele meu, iar guvernatorii dinainte nu s-au purtat altfel cu alţi ambasadori, în împrejurări asemănătoare… Ne-am prefăcut că nu ştim nimic despre prezenţa ţarului, spre a nu-i pricinui mânia. Nimeni dintre cei care-l însoţesc nu îndrăzneşte să spună nimic, sub pedeapsa cu moartea.”

Petru, care ţine să călătorească incognito, găseşte totuşi că autorităţile locale nu se poartă cum se cuvine cu trimişii oficiali ai Rusiei. N-a venit însă aici să fie cinstit, ci să vadă, împreună cu tovarăşii lui, scotoceşte peste tot, îi copleşeşte cu întrebări pe ofiţerii suedezi, cere să vadă planuri, notează cifre cu o asemenea hărnicie încât locuitorii Rigăi, supăraţi, se întreabă dacă au de-a face cu diplomaţi ori cu iscoade. „Ruşii se caţără peste tot, ca să vadă mai bine de sus, de la înălţime, coboară în fundul şanţurilor să constate cât sunt de adânci şi chiar desenează lucrările însemnate”, îi scrie Dahlberg regelui său. În cele din urmă, îi opreşte pe oaspeţi să mai pătrundă în cetate.

Furios, Petru îi scrie lui Vinius: „Am fost trataţi aici ca nişte robi şi n-am fost hrăniţi decât din priviri”. La sfârşitul epistolei adaugă, cu cerneală simpatică, nişte amănunte care, dacă ar fi nimerit sub ochii bănuitorului conte Dahlberg, l-ar fi făcut să sară în sus de mânie: „Se află aici 2.780 de ostaşi. Ne-am dus să vedem oraşul şi castelul, unde ostaşii sunt aşezaţi în cinci locuri: cu totul sunt o mie de oameni.

Oraşul este bine întărit, dar zidul împrejmuitor încă nu e gata. În unele puncte ale oraşului stau străji care opresc trecerea. Cei de-aici nu sunt prea binevoitori.”

Lui Petru îi trece supărarea la Mitau, unde ducele Frederic-Casimir de Kurlanda, prieten apropiat al lui Lefort, întâmpină Marea Ambasadă cu pompă şi căldură. Oraşul acesta primitor nu are însă nici flotă, nici port, nici şantiere însemnate, iar ţarul doreşte să înveţe cât mai multe lucruri. Se îndreaptă aşadar către Libau, unde descoperă o mare răscolită de furtună sub un cer brăzdat de fulgere: Baltica, pe care o numeşte Marea Varegilor.

Împins din nou de patima pentru navigaţie, vrea să ajungă la Königsberg pe mare, în vreme ce tovarăşii săi vor călători pe uscat. Cum vremea rea întârzie plecarea, îşi potoleşte nerăbdarea bând cu marinarii din port, care-l iau drept un căpitan rus însărcinat de ţar să înarmeze un vas de piraţi.

Când ajunge, în sfârşit, la Königsberg, înaintea Ambasadei, începe să ia lecţii de artilerie cu colonelul von Sternfeld. La sfârşitul uceniciei, acesta îi va înmâna un certificat pe care este scris: „L-am învăţat pe numitul Piotr Mihailov în fiecare zi atât teorie cât şi practică, în care a făcut, spre mirarea tuturor, atâtea progrese şi a dobândit atâtea cunoştinţe, încât poate fi considerat şi cinstit pretutindeni ca meşter artificier prudent şi curajos. Pentru aceasta le facem tuturor, mari şi mici, oricare le-ar fi gradul ori rangul, chemarea umilă, stăruitoare şi călduroasă de a recunoaşte în numitul Piotr Mihailov un tunar iscusit şi un artificier priceput şi destoinic.”

Mândru de noua sa meserie, „tunarul” Piotr Mihailov nu aşteaptă decât sosirea ambasadorilor ca să organizeze un foc de artificii în cinstea gazdei sale, prinţul elector Frederic al III-lea de Brandenburg. În ultima clipă, prinţul îşi cere iertare că nu poate veni, prin contele Kreyzen şi intendentul general Schlaken. Petru îi primeşte pe cei doi la masă, în tovărăşia boierilor şi a unuia dintre pitici. Este beat turtă, plin de duioşie şi se apleacă din când în când spre Lefort ca să-l îmbrăţişeze cu asprime bărbătească. Nici n-au apucat să se aşeze trimişii prinţului elector, că se schimbă la faţă. Obrazul i se schimonoseşte de mânie. Dă cu pumnul în masă şi răcneşte: „Prinţul este bun, dar sfetnicii lui sunt nişte diavoli! Gehe! Gehe! (Afară!)”.

Şi, apucându-l de gât pe unul dintre nefericiţi, îl scoate pe uşă afară, răcnind întruna: Gehe! Nu-i poartă însă pică prinţului elector din pricina acestei mărunte întâmplări. De altfel, prinţul îi pregăteşte o primire strălucită. Ruşii şi brandenburghezii se întrec în mărinimie. La primirile oficiale, ambasadorii îşi pun caftane de brocart pe care scânteiază mărgăritare, pietre preţioase, nasturi de diamant. Pălăriile cu vulturul bicefal sunt şi ele împodobite cu diamante. Alături de ei, „tunarul Piotr Mihailov”, în uniforma verde, simplă, pare o ordonanţă, ceea ce-l încântă de altfel peste măsură. Mai ales că prinţul îl tratează ca pe un suveran, deşi călătoreşte incognito. Se preface chiar că nu-l supără extravaganţele acestui zănatic, descins din stepele de miazănoapte.

„Tunarul Piotr” cutreieră străzile Königsbergului, izbindu-se de trecători, care se dau la o parte, înspăimântaţi. Într-o zi o opreşte pe o doamnă din nobilime, strigându-i: Halt! (Stai!) Îi înşfacă ceasul prins de corsaj, se uită cât arată şi pleacă, lăsând-o pe sărmana femeie în pragul leşinului. Altă dată, îi smulge peruca preavenerabilului maestru de ceremonii al lui Frederic al III-lea, o zvârle într-un colţ şi-i porunceşte curteanului să-i aducă femei. Într-o seară, pe când cinează cu prinţul elector într-o sală cu pardoseala de marmură, un servitor scapă din mână o farfurie care se sparge cu zgomot. Petru sare de pe scaun, răcneşte, scoate spada din teacă şi împarte lovituri în dreapta şi-n stânga; din fericire, nimeni nu este rănit. Se linişteşte doar când i se spune că vinovatul va fi biciuit.

Aceste ieşiri nu-l împiedică să poarte cu prea distinsul şi autoritarul prinţ elector lungi discuţii politice. Frederic al III-lea are în vedere încheierea unui tratat de alianţă defensivă împotriva Suediei. Petru însă ocoleşte răspunsul, pentru că privirile lui sunt îndreptate deocamdată către ceea ce se petrece în Polonia.

Moartea lui Ioan Sobieski pune faţă-n faţă doi pretendenţi de seamă la coroană. Prinţul de Conti, sprijinit de Franţa, aliata nesuferită a Turciei, şi prinţul elector Frederic-August de Saxa, sprijinit de Rusia. Petru spune cui vrea să-l asculte: „L-aş vedea mai degrabă pe dracul pe tron decât pe Conti!” Trimite Dietei poloneze o scrisoare în care arată că va recurge la intervenţia militară dacă alegerea nu este cea dorită de el. Ca să-şi întărească spusele, îi porunceşte lui Romodanovski să înainteze cu armata până la graniţa polono-lituaniană. Pentru a smulge „libera hotărâre” a unei adunări, nimic nu poate fi mai potrivit decât prezenţa câtorva ostaşi la uşa sălii de dezbateri. Siliţi să ia o hotărâre sub ameninţare, nobilii polonezi votează când pentru unul, când pentru altul; Frederic-August pune stăpânire pe Cracovia şi-şi impune voinţa, în vreme ce prinţul de Conti, învins, se întoarce în Franţa.

Dobândind câştig de cauză, Petru îşi urmează drumul spre Olanda, fără să se oprească la Berlin. La Koppenbrügge este poftit la cină de către prinţesa electoare Sofia de Hanovra şi de către fiica acesteia, Sofia-Charlotta, prinţesă electoare de Brandenburg.

Şovăie îndelung înainte de a primi, gândindu-se la ceea ce i s-a povestit în legătură cu cele două femei. Mama este o grămadă de cărnuri fleşcăite şi şi-a pus în locul dinţilor care-i lipsesc bucăţele de ceară. Fata, în vârstă de douăzeci şi nouă de ani, este frumuşică, învăţată, şireată, şi în doi ani de şedere la Curtea de la Versailles a deprins purtările franţuzeşti. A citit tot şi este prietenă cu Leibniz. De care să se păzească mai întâi: de femeiuşca tânără şi umblată ori de vrăjitoarea fără dinţi? Se întreabă Petru, în drum spre reşedinţa celor două femei. Aşezat la mijloc, între Sofia-mama şi Sofia-fiica şi simţindu-se privit ca un animal ciudat, Petru încearcă la început un simţământ de stânjeneală. Ich kann nicht sprechen („Nu pot vorbi”), le spune el, acoperindu-şi faţa cu amândouă mâinile. Mănâncă, fără să se sinchisească de cei din jur, cu mâna, se murdăreşte cu sos, nu ştie la ce slujeşte şervetul.

Nu trece însă multă vreme şi se lasă cucerit de farmecul tinerei sale vecine şi intră în vorbă cu ea. Purtarea firească a lui Petru, vioiciunea şi iuţeala răspunsurilor o uimesc pe Sofia-Charlotta. Se aştepta să întâlnească un mujic grosolan şi iată că se simte cuprinsă de simpatie la vederea acestui vlăjgan care n-are mai mult de douăzeci şi cinci de ani şi-i întrece cu cel puţin jumătate de cap pe uriaşii din garda ei; lat în umeri, cu chipul hotărât, cu ochi negri strălucind sub fruntea bombată, cu sprâncene arcuite şi gura cărnoasă, umbrită de o mustaţă subţire. „Dacă nu s-a găsit cine să-l înveţe să mănânce cum se cade, are totuşi o purtare firească şi o minte deosebit de ageră”, mărturiseşte tânăra prinţesă, adăugând: „Este şi bun şi rău; are obiceiurile ţării de unde vine”.

Cina ţine patru ceasuri. Ţarul şi Sofia-Charlotta îşi schimbă tabacherele în semn de prietenie. Înainte de plecare, Petru, înveselit, le cere curtenilor să se ridice în picioare şi, după obiceiul moscovit, să-şi golească paharele de patru ori la rând, dând băutura pe gât dintr-odată, în sănătatea ţarului, a celor două prinţese şi a prinţului elector.

 

 

Din volumul în pregătire la Editura Corint. Traducere din limba franceză, note şi glosar de Brînduşa Prelipceanu. Prefaţă de Şerban Papacostea. Volumul apare în colecţia Istorie, coordonată de Doru Dumitrescu