România are unele dintre cele mai mari poveri fiscale pe muncă, dar venituri dintre cele mai mici din această sursă

Autor: Iulian Anghel 18.06.2014
România se află în fruntea cla­samentului statelor UE când vine vorba de povara taxării mun­cii (cu o cotă legală agre­gată de contribuţii sociale de 44%). Se află la mijlo­cul clasamentului UE când vine vor­ba de contri­bu­ţia la pensii (CAS). Dar este pe unul din­tre ultimele lo­curi în ceea ce priveşte ve­ni­turile la bu­getul consolidat prove­ni­te din con­tribuţiile de asigurări. În mijlocul acestui apa­rent paradox şi după ani de discuţii des­pre nevoia reducerii fiscalităţii pe mun­că, guvernul decide  tăierea a cinci punc­te procen­tua­le din contribuţia la asi­gurări sociale.

Proiectul de modificare a Codului fis­cal care conţine această decizie a fost deja publicat pe site-ul Ministerului Fi­nan­ţelor. Pentru un an fiscal, golul bu­ge­tar ivit odată cu această măsură ar ur­ma să fie de aproximativ 6,5 miliarde de lei, adică de aproape 1,5 miliarde de euro.

Dar statul este cel mai mare angaja­tor, iar reducerea de contribuţie se apli­că angajatorului. Prin urmare, statul - cu cele peste un milion persoane aflate pe lista lui de întreţinere - ar urma să fie şi cel mai mare beneficiar al măsurii. Po­tri­vit calculelor făcute de guvern, statul ar urma să-şi plătească sieşi impozite mai mici de 1,5 miliarde de lei anual. Prin urmare, efortul bugetar total (golul ce trebuie acoperit din altă sursă sau re­sur­să) rezultat ca urmare a reducerii con­tribuţiei de asigurări, este de apro­xi­mativ 5 miliarde de lei (1,1 mld. euro) anual.

Chiar dacă supoziţii se pot face, iar gu­vernul le face din plin în expunerea de motive care însoţeşte proiectul de redu­ce­re a CAS, un lucru limpede rezultă din datele statistice ale Finanţelor: con­tri­buţiile sociale sunt foarte mari, dar ve­niturile nu sunt pe măsură, iar defi­ci­tul bugetului de pensii este uriaş, chiar şi cu actualul nivel de taxare. Aşadar, statul va avea o problemă majoră, cu atât mai mult cu cât responsabilii guvernamentali susţin că nu vor umbla la alte taxe.

România se află pe locul opt în UE în privinţa costului total al muncii (44%). Se află pe locul 16 în UE în func­ţie de nivelul contribuţiei de asigu­rări (31,2%), dar, la nivelul încasărilor din CAS este pe locul 21 în UE, cu veni­turi de doar 8,7% echivalent PIB la ni­velul lui 2013 (8,8% la nivelul lui 2012).

O simplă examinare a datelor din UE arată, cum este şi firesc, că acolo unde contribuţia este mare şi veniturile sunt mari. Situaţia este valabilă pentru mul­te state, nu şi pentru România. Fran­ţa, de pildă, are un cost total al mun­cii de aproape 60%. În privinţa cotei de contribuţii sociale, Franţa cere 37% dintr-un salariu brut, dar se află pe locul 1 în UE la încasări bugetare din aceas­tă sursă (17% echivalent PIB, adi­că 346 miliarde de euro, în 2012).

Ungaria, ţară vecină, strânge la buget din contribuţia de asigurări mai mult decât România, deşi are o popu­laţie la jumătate faţă de ea şi o povară to­tală pe muncă cu doar un procent mai mare decât noi (45%), iar contribuţia de asigurări este cu doar două procente mai mare (33,8%). În 2012 (ultimele da­te agregate la nivelul tuturor ţărilor UE), Ungaria a adus la buget din contri­bu­ţiile sociale 12,8 miliarde de euro, echi­valent cu 13,2% din PIB, iar Româ­nia 12,3 miliarde de euro, echivalentul a 8,8% din PIB - PIB-ul României fiind de 140 de miliarde de euro, iar al Ungariei de 90 de miliarde de euro.

Situaţia de mai sus este valabilă şi dacă facem comparaţia cu Cehia. Cehia a adus în 2012 la buget 24 de miliarde de euro din CAS, aproape du­blu faţă de Ro­mâ­nia, deşi nu are o taxa­re a muncii du­blă (este adevărat, este cea mai mare din UE de 44%) şi nici popu­laţia Ro­mâ­niei, dimpotrivă, popu­laţia este la jumătate.

Dar un punct procentual de CAS aduce Cehiei la buget 538 de milioane de euro, iar României 394 de milioane de euro. Acest lucru este posibil pentru că în Cehia, la o populaţie de 10,5 milioane de locuitori, sunt 5 milioane de angajaţi legal (nemaivorbind că salariul este mai mare, deci şi contribuţia mai mare, salariu minim fiind în Cehia de 355 de euro, faţă de 190 de euro în România). În România, la o populaţie de 20 de milioane de locuitori, sunt doar 4,4 milioane de angajaţi.

Problema este cunoasută şI dezbătută. Ultimul raport al Consiliului Fiscal arată România este pe ultimul loc în Europa Centrală şi de Est în ceea ce priveşte indicele de eficienţă a impozitării (calculat ca raport între rata de impozitare implicită - raportul între "contribuţiile sociale efective“ şi "câştigurile salariale brute“ - şi cota legală). România avea, la nivelul lui 2012,  un indice de eficienţă a impozitării de 0,65, faţă de 1,05 Cehia sau 0,76 Ungaria, ţările cu care am făcut comparaţii mai sus. Rata implicită de taxare în România este inferioară chiar nivelului din alte ţări care percep un procent mai redus de contribuţii sociale, mai arată raportul citat.

Situaţia este explicabilă în mai multe feluri. De ani de zile se vorbeşte de o mai bună colectare la buget, dar lucruile se mişcă foarte greu. Taxele pe muncă sunt foarte mari şi trebuie coborâte, sunt de acod economiştii. În aceeaşi vreme, bugetul, pe partea de venituri, suferă pe toate componentele sale. În România sunt 4,4 milioane de salariaţi faţă de cinci milioane în Cehia şi este patru milioane în Ungaria, deşi populaţia din ambele ţări este la jumătate faţă de cea a României. În acelaşI timp, Statistica indică faptul că în România sunt nouă milioane de personane ocupate. Ocupate, dar nu angajate, aşadar nu plătesc contribuţii sau plătesc sporadic. În aceeaşi vreme, deficitul bugetului de pensii este finanţat cu aproape trei miliarde de euro anual (o treime) din bugetul de stat. Guvernul şi-a făcut diferite socoteli privind acoperirea golului rezultat din reducerea CAS, dar, probabil, socoteala lui cea mai bună a fost că "acolo unde a mers mia merge şi suta". Cu alte cuvinte, dacă bugetul de stat finanţează cu 3 miliarde de euro bugetul de pensii, mai poate da acolo încă o sută-două-trei milioane, în cazul în care banii nu se strâng cum era planificat. Doar că aceasta este o socoteală care merge pe termen scurt. Pe termen lung, sfidarea este ca administraţia să aducă "în câmpul muncii" legale pe cei 4,5 milioane de oameni care sunt "ocupaţi", dar nu sunt "angajaţi".