La ce foloseşte şcoala?/ de Tudor Călin Zarojanu

Departe de mine intenţia de-a generaliza. În primul rând, nu ştiu ce se-ntâmplă în şcolile din Vaslui sau Timiş. Dar am destule informaţii ca să pot afirma măcar că sunt destule locuri în care se petrec cele de mai jos.

În primul rând, sistemul de educaţie din România ucide creativitatea, curiozitatea şi iniţativa. Există săli de clasă în România în care pe perete sunt agăţate lozinci de tipul „Nu vorbi neîntrebat!”, în vreme ce în alte ţări – caz real – se-ntâmplă ca un părinte să fie chemat la şcoală pentru ca învăţătoarea să-şi exprime îngrijorarea că elevul nu pune destule întrebări.

Conceptul însuşi al învăţământului românesc actual este bazat pe memorare şi reproducere. Chiar şi la matematică, da, unde – printr-un volum cât mai mare de exerciţii, se-ncearcă asigurarea unei ample arii de acoperire, adică maximizarea şanselor ca, în faţa unei probleme, elevul să-şi amintească rezolvarea uneia similare!

În acelaşi timp, profesori şi părinţi deopotrivă, biciuiesc copiii pentru a-şi întâri la maximum ceea ce ei, adulţii, numesc „spirit de competiţie”, dar care în practică se dovedeşte o adevărată lege a junglei, o lege a selecţiei Nenaturale. Deşi interzise teoretic de către minister, concursurile şcolare (pe bani) par să fie adevăratul motiv pentru care copiii se duc la şcoală. La serbările de sfârşit de  an şcolar, rezultatele la concursuri prevalează asupra clasificării, pe medii, în cadrul procesului de învăţământ normal, standard, oficial, iar uneori despre acesta din urmă nici nu vine vorba!

În fapt, acest tip de abordare este dedicat oricui în afară de copii. Este dedicat părinţilor care se mândresc că fiica/fiul lor are 11 diplome, în vreme ce colegul de bancă doar 8; este dedicat profesorilor, care-şi trec în CV procentul de câştigători de concursuri; este dedicat directorilor de şcoli, din motive similare; şi este fireşte dedicat organizatorilor de concursuri, mai puţin emoţionaţi de prestigiul câştigat decât de încasări.

Scuza părinţilor este că, în acest fel, îţi pregătesc copiii pentru duritatea examenelor care-i aşteaptă, duritate creată exact prin acest sistem, care se autoalimentează. În plus, n-am prea auzit vreun părinte emiţând afirmaţii legate de modul în care ceea ce face la şcoală copilul lui îi va fi de folos vreodată în viaţă. Şi aici nu mă refer, evident, doar la formule şi compuneri, nu doar la învăţământ, ci şi la educaţie.

Scuza cadrelor didactice este legată de salariile scandalos de mici şi de subfinanţarea generală a învăţământului. Aşa este. Numai că, în aceiaşi bani, cu aceleaşi mijloace, în acelaşi număr de ore, cu acelaşi efort (de fapt, unul mai mic!) şi acelaşi consum nervos (idem), educaţia se poate aborda mult mai natural şi mult mai folositor pentru toată lumea. Chiar şi în limitele strâmte şi stupide ale actualelor programe de învăţământ. Dacă tot eşti acolo, pe bani puţini, în faţa unei clase de zurbagii, ce-ar fi să imaginezi ceva plăcut şi pentru ei, şi pentru tine?

Mai ştie cineva că, în conformitate cu normele în vigoare, 25% din timpul unei ore este la dispoziţia profesorului, care poate face orice, inclusiv în afara programei?

Mai ştie cineva că încă de acum cinci ani Inspectoratele au primit precizarea că, la clasele primare, vorbitul, discuţia cu elevii, trebuie să primeze asupra scrisului?

Mai ştie cineva că la clasele 0-1 este interzis să se dea teme pentru acasă?

Mai ştie cineva că profesorii trebuie să fie îndrumători pentru viaţă tot atât cât trebuie să distributori de cunoştinţe?

Şi, la urma urmei, câţi părinţi, câţi profesori şi câţi directori de şcoli ştiu să răsăpundă convingător la întrebarea: La ce foloseşte şcoala, azi, în România?