Bugetul Educaţiei s-a dublat în ultimul deceniu, iar numărul de elevi a scăzut. De ce nu creşte calitatea absolvenţilor? Cine este responsabil?

Autor: Corina Mirea 10.07.2014

Educaţia are anul acesta pe un buget de circa 20 de miliarde de lei, de peste două ori mai mare faţă de cel alocat de guvernanţi în urmă cu un deceniu.

În condiţiile în care populaţia şcolară s-a diminuat cu aproape 400.000 de elevi şi peste 150.000 de studenţi în aproximativ aceeaşi perioadă, cel puţin în teorie, cu banii „scutiţi“ în urma fenomenului demografic, România ar fi trebuit să construiască un sistem de învăţământ care să nu scoată şomeri pe bandă rulantă, ci specialişti bine pregătiţi pentru piaţa muncii. În practică însă, cea mai mare rată a şomajului se înregistrează în rândul tinerilor şi asta pentru că sistemul nu este capabil să livreze absolvenţi cu un set de competenţe de lucru specifice joburilor din piaţă pe care le scot la concurs companiile. Cum se face că o ţară în care investiţiile în educaţie cresc, iar numărul de elevi, dar şi de profesori este în continuă scădere, nu reuşeşte să pregătească absolvenţi de calitate?

„Legea educaţiei spune că banul ar trebui să urmărească elevul, dar asta nu prea se întâmplă în România. Principala grijă a autorităţilor este să întocmească un buget corect din punct de vedere tehnic şi, în ultimă instanţă, se gândesc să acopere nevoile reale ale elevilor. Sunt foarte multe şcoli din zone defavorizate din punct de vedere socio-economic şi cărora li se iau banii economisiţi pe salariile profesorilor, de multe ori suplinitori, deci cu venituri mici, pentru a fi alocaţi şcolilor de renume, cu profesori cu foarte multă experienţă şi salarii pe măsură“, este de părere Şerban Iosifescu,  preşedinte al Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar (ARACIP). El a fost prezent ieri la o dezbatere pe tema finanţării învăţământului preuniversitar din România, organizată de filiala locală a UNICEF, unde a fost prezentat un studiu realizat pe un eşantion de 77 de şcoli situate în zone dezavantajate socio-economic, pentru a vedea în ce mod sunt elevii acestor instituţii afectaţi de sistemul de finanţare a educaţiei prin mecanismul per capita (introdus ca proiect-pilot în România în 2010).

Acest mecanism presupune alocarea unui buget pentru fiecare şcoală în parte, o dată pentru costurile salariale şi apoi pentru cheltuielile cu bunuri şi servicii. În urma studiului a reieşit faptul că cei mai mulţi directori ai unor astfel de şcoli consideră că bugetul pe care trebuie să îl administreze este insuficient şi că cel mai greu de acoperit sunt cheltuielile cu personalul, examenele naţionale, utilităţile, dar şi bunurile şi serviciile (material didactic, mobilier). Astfel că, cei mai mulţi aleg să facă rabat de la instruirea profesorilor, considerată a fi o modalitate eficientă de a-i motiva în lipsa unor salarii decente.

De altfel, Şerban Iosifescu susţine că una dintre principalele probleme ale sistemului de învăţământ actual este importanţa prea mare dată elevilor cu rezultate foarte bune la învăţătură, cum ar fi olimpicii, care au o pondere foarte mică în sistem în comparaţie cu masa de elevi care are rezultate mediocre şi de care cei mai mulţi profesori fug, fie pentru că provin din zone defavorizate, îndepărtate de mediul urban, fie pentru că fac parte din familii foarte sărace sau din anumite minorităţi care nu încurajează în mod special educaţia. Prin urmare, profesorii, mai ales cei debutanţi, preferă să fie plătiţi cu 800-900 de lei pe lună în mediul urban sau la şcoli cu renume, unde le este mai uşor să predea la clasă, decât în medii defavorizate, rurale, unde trebuie să muncească mai mult pentru a avea rezultate cu elevii şi să-şi plătească, eventual, singuri transportul, fără ca acesta să fie decontat.

„Pentru un copil de la o şcoală cu rezultate bune confirmate pe o perioadă foarte lungă profesorul nu are un impact mai mare de 10%, pentru că elevul este deja motivat să înveţe. Pe de altă parte, rezultatele celor care provin din medii defavorizate pot fi îmbunătăţite de profesori, de modul în care predau, cu peste 50%. Pentru asta ar trebui să elaboreze un sistem prin care profesorii să fie plătiţi în funcţie de nivelul de dificultate al muncii pe care o depun. Dacă un profesor acceptă să lucreze în mediul rural, cu o clasă unde sunt şi copii cu nevoi speciale, ar trebui să fie plătit dublu“, a mai spus Iosifescu. În opinia sa, autorităţile ar putea chiar să lase loc şi de negociere a salariului, astfel încât profesii să poată spune pentru ce sumă ar fi de acord să lucreze cu o clasă unde sunt şi elevi minoritari, şi cu nevoi speciale, dar care provin şi din familii fără posibiltăţi financiare. Mai mult, el susţine că banii economisiţi de pe urma plăţii unor salarii mai mici în şcolile defavorizate, în principal, ar trebui să nu mai fie realocaţi de autorităţi, ci să rămână „în buzunarul“ instituţiilor de învăţământ pentru a-i ajuta pe elevii care nu au posibilitatea de a învăţa (o cameră sau un birou unde să-şi facă temele) să rămână în şcoală peste program, cu profesori plătiţi suplimentar, pentru a-şi îndeplini sarcinile.

Astfel de politici sunt greu de implementat însă, mai ales în contextul în care schimbările din sistemul de învăţământ au nevoie de câţiva ani pentru a da roade şi trebuie intervenit atât la nivel instituţional, cât şi la nivel de mentalitate a profesorilor şi a părinţilor.

În prezent, chiar dacă bugetul pentru educaţie este mai mare decât în ultimii patru ani şi se apropie de maximul din 2008, când se îndrepta spre 6% din PIB (la cât s-au angajat guvernanţii în 2007), finanţarea per elev rămâne cea mai mică din UE. În timp ce în România statul cheltuie circa 2.700 de lei pentru un elev (circa 600 de euro), Polonia investeşte de două ori mai mult în educaţie, iar Norvegia de cinci ori. Iar la nivel de salarii oferite profesorilor situaţia este aceeaşi.

„Cred că atunci când ne-am angajat să acordăm educaţiei 6% din PIB ne-am hazardat puţin, pentru că, la fel ca la construcţia unei case, trebuie să văd cât mă costă fundaţia, plus forţa de muncă şi materialele pe care le folosesc, nu spun vreau să cheltuiesc X. La asta trebuia să ne gândim atunci, dar noi am vrut la acel moment să respectăm standardul european de 5% din PIB şi era recomandat ca ţările în curs de dezvoltare să mai urce puţin acest procent, pentru că, în mod normal, educaţia contribuie semnificativ la bunăstarea economiei“, afirmă Ciprian Fartuşnic, director al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei (ISE). El precizează că la fel ar trebui gândită şi evoluţa de la examenul de bacalaureat din ultimii ani. Cu alte cuvinte, ar trebui ca autorităţile să încerce să îşi dea seama cum să convingă elevii care abandonează după clasa a opta şcoala, pe cei care nu urmează apoi un liceu şi care absolvă un liceu, dar nu vor să dea bacalaureatul, să încheie întreg ciclul de învăţământ şi abia apoi, în funcţie de cerinţele de pe piaţa muncii, să îşi continue drumul către studiile superioare.

„A devenit o adevărată obsesie promovarea bacalaureatului. În momentul actual, la modul în care arată contextul economic şi la nevoile de pe piaţa muncii, trebuie să vedem de câţi absolvenţi de facultate avem nevoie şi de câţi abolvenţi de bac avem nevoie care, teoretic, se duc să ocupe locurile din facultate. Evident că ne-am dori o ţară cu un nivel de competenţe cât mai mari, dar realitatea economică arată că ai nevoie de mai mulţi oameni care să studieze ceva tehnic şi că 40% din populaţie este rurală, deci mulţi se duc în agricultura de subzistenţă“, explică el.