Istorici diplomaţi (VII). Un înainte-mergător: Kogălniceanu/ de dr. Alexandru Popescu

Fără îndoială, Mihail Kogălniceanu (1817-1891) constituie un exemplu elocvent de om de stat a cărui activitate politică şi diplomatică a fost nemijlocit influenţată de aceea de istoric. Desigur el nu constituie o excepţie în societatea românească, alte asemenea exemple fiind destul de numeroase, începând cu cărturarii Evului Mediu, apoi reprezentanţii Şcolii Ardelene, ai generaţiei paşoptiste, pentru a ajunge la o altă personalitate importantă, Nicolae Iorga, dar, ceea ce îl aşează pe Kogălniceanu pe o poziţie de vârf este faptul că a fost un înainte-mergător, un factor hotărâtor atât în activitatea politică, participant la toate evenimente  cruciale ale secolului XIX, de la revoluţia din 1848, la realizarea Unirii şi dobândirea independenţei. În acelaşi timp, Kogălniceanu s-a afirmat şi în mediul cultural, autor de lucrări istorice în „premieră”, preşedinte al Academiei Române. De asemenea, el s-a făcut remarcat şi prin activitatea sa  diplomatică, în calitate de ministru de Externe şi reprezentant al ţării în capitale europene.

Promotor al „specificului naţional”

Chiar prin studiile sale Kogălniceanu fusese pregătit pentru această postură, între alţii el fiind influenţat de ideile marelui istoric german Leopold von Ranke susţinător al ideii după care istoricii trebuie să fie informaţi asupra ştiinţei istoriei.

Însuşi titlul uneia din primele sale lucrări („Études historiques, chrétiennes et morales”) este semnificativ în acest sens, ca şi acela al altui volum din tinereţe „Histoire de la Valachie, de la Moldavie, et des Vlaques transdanubiens” (1837), prima lucrare de sinteză din istoriografia românească. În ceea ce priveşte ecoul lor, este de menţionat că aceste lucrări au fost publicate şi în Germania.

Privitor la filiaţia în care se situa Kogălniceanu, este de amintit că el a publicat toate lucrările lui Dimitrie Cantemir care existau în acele timpuri, iar, mai târziu, şi-a cumpărat propria tiparniţă, unde dorea să editeze ediţiile complete ale cronicilor moldave, proiect ce a fost realizat în 1852.

În istoriografie, ca şi în politică, Kogălniceanu a fost un promotor al idealului romantic al „specificului naţional”, idee care a fost expusă în mod programatic încă în 1853 în prelegerea inaugurală despre istoria naţională la nou-înfiinţata Academie Mihăileană. Kogălniceanu îi avea în vedere nu numai pe românii din Principate, ci şi pe aceia din alte părţi: „...ţara mea este orice loc de pe Pământ unde se vorbeşte româneşte, şi istoria naţională este istoria întregii Moldove şi Ţării Româneşti, şi cea a fraţilor din Ardeal”.

Periculos…pentru „ordinea de stat”

De altfel, el a avut de suferit de pe urma exprimării unor asemenea idei, în 1844 fiindu-i revocat dreptul de a ţine prelegeri de istorie. Nu s-a descurajat, ci a continuat să propage aceste  principii şi în străinătate, folosindu-se şi de apartenenţa sa la francmasonerie, ca şi alţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste, ca şi ai celor următoare.

Cât de periculos era considerat el pentru ordinea de stat este faptul că, în timpul Revoluţiei de la 1848, domnitorul Moldovei, Sturdza, a ordonat să fie arestat, oferindu-se o recompensă pentru prinderea sa „viu sau mort”.

Unirea, „cheia bolţii”

Considerând că Unirea este „cheia bolţii, fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional”, Kogălniceanu şi-a adus contribuţia directă la dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza pe tronul Principatelor unite, iar, între 1859 şi 1865 a condus în mai multe rânduri guvernul acestora, având un rol esenţial în promovarea reformelor din această perioadă.

Diplomaţia independenţei

În continuare, Kogălniceanu se afirmă şi pe planul politicii externe, al diplomaţiei. În calitate de ministru de externe în guvernul Ion Brătianu (primăvara-vara 1876, şi apoi din nou din aprilie 1877 până în noiembrie 1878),  fiind responsabil pentru intrarea României în războiul ruso-turc din 1877-1878. de partea Rusiei, ocazie cu care ţara şi-a declarat independenţa.

Ca ministru de externe, Mihai Kogălniceanu şi-a legat numele de actul proclamării independenţei de stat a României.

Tot în această calitate a militat pentru transformarea cât mai rapidă a agenţiilor diplomatice şi consulatelor străine din Bucureşti în legaţii.

De asemenea, Kogălniceanu a condus delegaţia ţării la Congresul de pace de la Berlin, între altele protestând, este drept fără rezultat, împotriva unor pretenţii ale Rusiei.

Implicându-se tot mai mult în activitatea de politică externă,  Kogălniceanu şi-a reprezentat apoi ţara în Franţa (1880), devenind primul trimis oficial român la Paris.

Poate se ştie mai puţin că Kogălniceanu, în ianuarie 1880-1881, a supervizat primele contacte diplomatice dintre România şi China.

O personalitate complexă

…a fost, fără îndoială, Mihail Kogălniceanu.

A avut şi preocupări beletristice, publicând revista „Dacia Literară”.

Se ştie că a colecţionat obiecte de artă, mai ales germană, iar, împreună cu C. Negruzzi, a publicat, în 1841, volumul „200 reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti”.

„N-aş schimba săraca Moldovă”

După ce s-a retras din viaţa politică, Kogălniceanu nu a abandonat preocupările istorice.  A fost ales ca membru al Secţiunii Istorice a Academiei Române, a fost preşedinte a acestui înalt for între 1887 şi 1889.

Deşi grav bolnav, Kogălniceanu şi-a petrecut ultimii ani publicând documente istorice din fondul Eugeniu Hurmuzachi. De asemenea, a fost interesat de descoperirile arheologice din Grecia şi Roma antică în Dobrogea, anticipându-i astfel pe Grigore Tocilescu, Alexandru Odobescu  şi Vasile Pîrvan. A colecţionat documente străine legate de istoria românilor, asemenea preocupări fiind continuate în mod strălucit de Nicolae Iorga.

În mod simbolic, după moarte, locul său de la Academie a fost luat de un alt mare istoric, Alexandru Dimitrie Xenopol.

„N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume”, afirma Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”.

Dacă Alecsandri şi Ghica pot fi consideraţi „deschizători de drumuri”, Kogălniceanu a fost, fără îndoială, un „înainte-mergător” al istoriografiei şi politicii, diplomaţiei româneşti, dar şi al celei europene.