Alexandru Mironescu şi „Admirabila Tăcere”/ de Marius Vasileanu

Apariţia volumului scris de savantul şi scriitorul Alexandru Mironescu (1903-1973), intitulat „Admirabila Tăcere. Jurnal (1967-1968)” (Ed. Eikon, 2014) ne ofera prilejul câtorva observaţii de ansamblu.

Se numeşte astfel, „Admirabila Tăcere”, titlu sugerat chiar de autor la un moment dat, dovedind subtile conotaţii care fac aluzie nu numai la tăcerea sub zodia căreia, din motive politice, scriitorul a fost exilat timp de atâţia ani – căci nu a mai publicat nimic după venirea comuniştilor –, ci şi la trimiterile înalt spirituale. Angajamentul isihast al profesorului Al. Mironescu este indubitabil, iar „Jurnalul” consemnează parte din frământările lăuntrice, din zbuciumata căutare a uneia dintre personalităţile emblematice ale mişcării Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim. Meditaţiile şi notele de lectură se împletesc cu faptele banale ale zilei, care capătă însă uneori încărcături simbolice. Pagini de istorie a culturii, observaţii antropologice se împletesc firesc cu comentarii la evenimentele politice ale zilei.

Curiozitatea cercetătorului, care după absolvirea Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti (secţia Fizico-Chimice) pleacă la Paris pentru continuarea studiului, iar în anul 1929 devine doctor al Facultăţii de Ştiinţe (Sorbona), rămâne mereu vie. Nu este nicio ruptură între subiectul tezei sale de la Paris intitulată – abscons pentru neiniţiaţi, cum suntem majoritatea, desigur – „Sur l’action des organo-magnesiene sur le furfurol et l’ether pyromucique” şi fragmentele din acest „Jurnal” în care-şi manifestă curiozităţi dintre cele mai diverse într-ale ştiinţei anilor ’60 în: medicină, biologie, genetică, fizică, chimie etc. Ceea ce este mai greu de sesizat pentru unii este însă că, de asemenea, nu există ruptură între curiozitatea omului dedicat ştiinţelor carteziene şi disciplinele clasice, umane. Alexandru Mironescu notează cu imensă plăcere noutăţi ori crochiuri de cronică care au drept subiect artele plastice, literatura, muzica, filmul, teatrul, filosofia, spiritualitatea creştină şi cea universală. El însuşi este autorul unor aforisme, meditaţii, eseuri ori consideraţii critice – din care găsim frânturi şi în „Jurnalul” de faţă.

Hotărât lucru, Alexandru Mironescu este un mărturistor autentic al creştinismului pe care oricine îl va situa în categoria celor care sunt gata să-şi sacrifice totul pentru iubirea întru Hristos – şi aceasta este cheia principală de lectură a scrierilor sale, în ansamblu, mai cu seamă a acestui „Jurnal”. Este un mărturisitor care priveşte critic derivele unor clerici mult prea angajaţi politic în anii în care scria la „Admirabila Tăcere”. Este un mărturisitor dedicat Bisericii nedespărţite care vibrează – precum majoritatea participanţilor la Rugul Aprins – la simbolistica subtilă şi generoasă a reîntâlnirilor istorice (determinate de Conciliul Vatican II) dintre Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Ecumenic Athenagoras. Ca om de ştiinţă şi filosof, este un mărturisitor conştient că Biserica trebuie să-şi asume un rol care, în limbajul de astăzi, ar putea fi numit proactiv în relaţia sa cu modernitatea.

Pe parcursul anilor studiile, cercetările referitoare la protagonişti şi, mai apăsat, scrierile acestor personalităţi demonstrează că există o seamă de reprezentanţi emblematici ai mişcării Rugul Aprins – a căror constantă, pe lângă angajamentul autentic creştin de orientare isihastă, se caracterizează prin deschiderea spre ştiinţă, spre marea cultură şi spre spiritualitatea universală: Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Anton Dumitriu, Pr. Daniil Teodorescu (Sandu Tudor), Pr. Benedict Ghiuş, IPS Antonie Plămădeală, Pr. Petroniu Tănase şi Pr. Andrei Scrima se profilează, se situează în prim-plan...

Dezinvoltura cu care Alexandru Mironescu – numit la botez şi Constantin, de unde apelativul „Codin” cu care era cunoscut între prieteni şi în familie – îşi critică uneori amicii sau prietenii cu care se întreţinea în anii interbelici este cât se poate de naturală. Căci această critică, pe care o regăsim în „Jurnal”, adresată de la distanţă unui Mircea Eliade, unui Eugen Ionesco ş.a., nu se datorează numai lipsei oricăror prejudecăţi de ordin cultural în legatură cu aceştia ori faptului că mai ieri erau colegi în presa interbelică, conferenţiau laolaltă la radio ori la Fundaţia Carol, ci, înainte de toate, prin conştiinţa că un creştinism deplin asumat şi mărturisit ca atare conferă racordarea la verticalitatea hristică, ce nu se lasă impresionată de notorietatea lumească. Aceleaşi poziţionări critice, dar mai elaborate, ale lui Al. Mironescu vom găsi în volumul „Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins” (Ed. Anastasia, 1998), în care sunt publicate, între altele, ample replici polemice la „Lacrimi şi sfinţi” (Emil Cioran) ori la „Pagini despre sufletul românesc” (Constantin Noica). Însă poziţionări polemice ale lui Al. Mironescu, fără să-i fi cunoscut personal, evident, mai descoperim în „Admirabila Tăcere” şi în raport cu Samuel Beckett, de pildă, ori, la un moment dat, chiar dacă este un savant faţă de care îşi manifestă afinităţi profunde, fără a ajunge la idolatrie, în raport cu Teilhard de Chardin...

Excepţia lui Andrei Scrima care reuşise să iasă din ţară, miraculos, graţie unei burse provenite tocmai din India, este un motiv de mândrie pentru profesorul Mironescu. Pr. Andrei Scrima devine, în timp, un punct de reper pentru întreaga ortodoxie prin rolul său jucat lângă Patriarhul Ecumenic Athenagoras, ca trimis al acestuia la Conciliul Vatican II, şi ca artizan al istoricelor re-întâlniri dintre Vatican şi Constantinopol. Notaţiile din acest volum cu privire la Pr. Andrei Scrima sunt de o vibrantă simpatie şi bucurie întru Hristos.

În zilele lui august ’68, când în urma binecunoscutului discurs din Piaţa Palatului al lui N. Ceauşescu românii se aşteptau să fie la rândul lor ocupaţi de ruşi, aşa cum se petrecuse cu Cehoslovacia – evenimente intens exploatate ulterior de propagandiştii comunişti români şi în urma cărora au obţinut aderenţa directă ori discretă a cvasimajorităţii intelectualilor –, Alexandru Mironescu a rămas egal cu sine, distant, chiar dacă notează undeva că, iată, a mai trecut o noapte şi ruşii încă n-au venit. Nu s-a lăsat amăgit nici de discursul lui Ceauşescu, nici de tentativele de independenţă ale liderilor ceva mai liberali de la Praga – profesorul Mironescu întrebându-se, cu luciditate, de ce nu sunt rostite adevărurile până la capăt, căci nu poate fi vorba de reforme odată ce comunismul, în ansamblul său, este un dezastru.

Cheia în care sunt scrise aceste consideraţii de ordin politic, social, antropologic, istoric este totdeauna cea creştină: Alexandru Mironescu crede într-o teleologie – numai Dumnezeu este cel care ştie şi va devoala cândva raţiunea ultimă a tuturor suferinţelor prin care aceste popoare est-europene sunt puse la grave încercări. Dar, trebuie precizat apăsat: Alexandru Mironescu nu avea nicio îndoială – comunismul este un fiasco total, ba chiar un dezastru şi, indubitabil, va cădea! Suntem, amintesc, în anii 1967-1968, câţi dintre intelectualii români şi est-europeni ori chiar occidentali mai credeau aşa ceva??...

Ecou al creştinismului primelor veacuri şi al fascinantei oecumene bizantine, creştinismul de care se lasă îmbrăţişaţi şi cu care ne îmbrăţişează protagoniştii Rugului Aprins poate fi rezumat, exemplar, prin aceste cuvinte testamentare aflate în „Jurnalul” profesorului Alexandru Mironescu: „20.VII.1968.  Urez câtorva scumpi prieteni, la care mă şi gândesc scriind aceste rânduri, să ajungă la acea conştiinţă care depăşeşte sentimentul, în mod obişnuit mai puternic decât ea, al apartenenţei la nişte condiţii fizico-geografice-biologice-rasă, neam, ţară, ş.a.m.d. şi să trăiască efectiv conştiinţa că aparţin unei familii spirituale, unde «nu este Iudeu, nici Elin, nu este rob, nici slobod», unde, pe tot pământul, se poate afla la el acasă, pentru că îşi poartă, ca melcul, chilia pretutindeni; şi pre Dumnezeu.”...