Avem nevoie de crize financiare să ne amintim de criza subdezvoltării

Autor: Sorin Pâslaru 29.07.2014

Cu excepţia ameninţării geopolitice de la Est, economia românească traversează o perioadă de stabilitate, însă din păcate nu este folosită pentru o restructurare şi reorganizare masivă a administraţiei.

Creşterea economică se aproprie de 4%, deficitul bugetar este la 0,5% din PIB la şase luni, iar deficitul de cont curent sub 1% din PIB, costurile de finanţare ale deficitului bugetar sunt în scădere. Însă numărul de bugetari stagnează  la 1,2 milioane din mai 2012 încoace, iar cheltuielile de bunuri şi servicii cresc în fiecare an.

Parcă am uitat că în urmă cu cinci ani eram în faliment dacă nu împrumutam într-o noapte 20 de miliarde de euro, adică jumătate din bugetul anual al ţării, dublând stocul datoriei publice. Până nu se înrăutăţeşte şi mai mult situaţia din nord-est şi va alunga investitorii din regiune – pentru că se vede că „pacea“ a devenit demodată, nefiind de nimeni evocată şi conflictul devine tot mai acut – România are spaţiu de manevră în care îşi poate asuma obiective mai îndrăzneţe decât simpla stabilitate macroeconomică.

Însă cei 25 de ani de după Revoluţie ne arată că nu am acţionat decât atunci când ne-a ajuns cuţitul la os, fără planuri şi obiective de care să ne ţinem, fără să ştim cu adevărat ce vrem – iar rezultatul este că suntem atât de ameţiţi după fiecare lovitură, că parcă abia aşteptăm altele pentru a avea şi noi un plan: să ieşim din criză.

În vara lui 2009, când prima măsură de adecvare a cheltuielilor la noul nivel al veniturilor a fost stângăcia de a da zile libere fără plată bugetarilor – o decizie pe care numai o minte de contabil fricos din Ministerul Finanţelor o putea susţine –, toţi vorbeau numai de excesele statului din perioada 2004-2008 şi nevoia de restructurare masivă a sectorului public. De fapt, sub „atenta“ îndrumare a FMI, cheltuielile publice au crescut în 2009 şi deficitul s-a dublat de la 4,8% în 2008 la  9% din PIB în 2009, când ajustarea ar fi trebuit făcută chiar din acel an. Aşa că a venit 2010, când bugetul prea optimist al ministrului de finanţe Sebastian Vlădescu a fost făcut harcea-parcea de preşedintele Traian Băsescu. Criză, vaiete.

În iarna 2011-2012, proteste de stradă, altă criză, altă perioadă în care acţiunile erau în primul rând de stingere a focului şi nu de construire a casei.

Mai departe în timp, în ’92 - ’93, ’97 - ’99, crize inflaţioniste, crize valutare. Singura perioadă calmă, de creştere economică continuă între 2000 şi 2008, a adus o exacerbare a deficitelor de cont current şi o risipă uriaşă a cheltuielilor publice, fără ca ţintele publice în materie de infrastructură, educaţie şi sănătate – cele trei mari misiuni ale guvernului - să fie atinse.

Atinse? Dar vorbeşte cineva din acest guvern (sau din cel anterior, sau din cel de dinaintea lui) de stabilirea unor ţinte şi atingerea lor pentru ca România să iasă din statutul de ţară subdezvoltată?

Numai focuri de paie de trei zile în care se arată preocupaţi, apoi tăcere. A fost vreun ministru după şapte luni de la strigătul de disperare al doctorului de la Ploieşti să vadă că starea deplorabilă a spitalului de urgenţă este aceeaşi? Există vreo reacţie la faptul că noul ministru al transporturilor Ioan Rus aruncă cu largheţe un nou termen -  „în toamnă“ - pentru autostrada Bucureşti – Braşov?

Trebuie spus însă că tema întârzierii dezvoltării României în raport cu ţările de la vest lipseşte în general din discursul public local. Fascinaţia Occidentului funcţionează mai degrabă la nivel de consum  - maşini, vacanţe, haine - decât la nivel de construcţie. Importăm BMW-uri, dar nu şi rigorile academice din Germania, de pildă. Sau tensiunea dezbaterilor privind locul prea jos în clasamente la testele PISA. Elita acestei ţări deplânge intenţia populaţiei de a susţine partide aşa-numite nereformiste, neoccidentale, dar este atât de depărtată de problemele şi modul de trai ale unei jumătăţi din populaţia României – şi anume cea din mediul rural –, încât te întrebi cum a apărut în urmă cu 100 de ani un Spiru Haret cu obsesia sa pentru recuperarea decalajelor istorice. Nu era aceeaşi ţară?

Noi avem nevoie de crize financiare pentru a ne aminti de criza permanentă a subdezvoltării.