Cum am murit a doua oară la Gettysburg, după 150 de ani (I)/ de Adrian-Silvan Ionescu. GALERIE FOTO

Între 2011 şi 2015, sunt comemoraţi, în Statele Unite, anii Războiului Civil, ce reprezintă coloana vertebrală a istoriei americane. Începutul lunii iulie a fost marcat, în 1863, de marea victorie de la Gettysburg a trupelor nordiste asupra celor sudiste. Din acel moment, balanţa succeselor pe front s-a înclinat în favoarea Uniunii. La împlinirea unui secol şi jumătate de la acele evenimente care au schimbat cursul conflagraţiei au fost programate, în aceleaşi locuri, spectacole de istorie vie care să-i elogieze pe înaintaşii care au trăit acele zile de foc şi, dintre care, mulţi şi-au jertfit viaţa acolo.

Pe vechile locuri unde a avut loc marea confruntare de acum 150 de ani, au început să se adune mii de pasionaţi, veniţi din toată lumea, în dorinţa de a reconstitui epoca demult apusă. O tabără de corturi a fost ridicată, ca prin minune, într-o după-amiază. Cei sosiţi din patru vânturi, îmbrăcaţi lejer, ca pentru o călătorie lungă pe timp de vară, în şort, cu maieu şi şlapi, descărcau din automobile obiectele necesare unei şederi de câteva zile în campament: bănci, mese, paturi pliante, pături, veselă şi lăzi frigorifice (bine camuflate în materiale tradiţionale, saci, hârtie de ambalaj sau placaj). Apoi duceau vehiculele în locul stabilit pentru parcare, la distanţă apreciabilă de zona desemnată pentru reconstituirea, cu acurateţe, a perioadei istorice. După aceea se echipau, în grabă, şi reveneau sub alt aspect, acela al combatanţilor de la 1863. Metamorfozarea era radicală: din nişte civili neutri, aproape insignifianţi, cu toţii se transformau, în pofida uniformei menită a „uniformiza”, în militari cu identitate distinctă. Cu toate că temperatura era ridicată, supunerea la rigorile campaniei era absolută: se purtau ciorapi de lână şi bocanci grei, din toval, cămăşi de cânepă sau bumbac, încheiate la toţi nasturii, tunici şi pantaloni din postav aspru, pălării de fetru sau chipie de lână. Regulamentul difuzat, cu anticipaţie, între participanţi stipula clar că, în tabără, nu puteau fi admise obiecte actuale de uz comun, fabricate din plastic (mai ales farfurii, pahare şi tacâmuri de unică folosinţă), texturi din fibre sintetice, ochelari de soare (iar cei de vedere era necesar să aibă rame specifice veacului al XIX-lea), telefoane celulare, ceasuri de mână, laptop-uri, ţigarete cu filtru, etc. Doar aparatele fotografice digitale erau tolerate, în mod tacit.

În acelaşi regulament se atrăgea atenţia asupra detaliilor vestimentare: cămăşile trebuiau să aibă nasturi din os, sticlă, porţelan sau, pentru ofiţeri, de sidef şi niciodată din caseină sau plastic, materiale introduse mult mai târziu, iar la pantaloni, nasturi de os sau de metal; butonierele şi cheotorile trebuiau cusute de mână nu de maşină; bretelele trebuiau să se încrucişeze, la spate, formând un X, nefiind acceptat modelul în Y, cu o singură bretea verticală, aşa cum se poartă astăzi; lenjeria intimă, în special maieurile colorate şi cu inscripţii, era cu străşnicie interzisă în timpul campaniei; încălţămintea se cerea a fi după modelul timpului şi să aibă tălpă din piele. Erau date indicaţii şi asupra articolelor de uniformă, ce trebuiau să corespundă specificului unităţii sau statului de provenienţă al acesteia. Pentru confederaţi era o mai mare libertate deoarece, din cauza resurselor economice limitate, echipamentul nu era unitar şi soldaţii îmbrăcau ceea ce aveau la îndemână, uneori chiar piese din garderoba civilă (pălării de diverse forme şi culori, cămăşi şi pantaloni la fel) în vreme ce soldaţii nordişti trebuiau să respecte regulamentul în privinţa chipielor, cu însemnele specifice (numărul regimentului şi litera ce desemna compania, din alamă, cusute pe calotă), al centurilor şi cartuşierelor cu paftale stanţate cu marca Uniunii (U.S.) şi a nuanţelor tunicii şi pantalonilor. O atenţie deosebită trebuia acordată podoabei capilare spre a fi convergentă perioadei descrise. Aşa că, peste tot puteau fi văzute bărbi şi plete respectabile, mustăţi şi favoriţi lungi, netuşinaţi. Toţi sobrii şi abstinenţii americani, ce au aderat din convingere sau din obligaţie, la regulile contemporaneităţii privitoare la evitarea tabacului, a alcoolului şi grăsimilor, se transformaseră, subit, în adevăraţi oameni ai secolului al XIX-lea: fumau tot timpul pipă sau trabuc, mestecau sau prizau tutun, beau multă bere şi moonshine (băutură spirtoasă produsă ilegal, în alambicuri ascunse în pădure) – în pofida avertismentelor severe de a nu se consuma aşa ceva pe perioada campaniei – şi mâncau, cu mare poftă, slănină, costiţă, cârnaţi, fripturi de porc bine împănate şi toate alimentele simple, dar grele, specifice bucătăriei strămoşeşti, când nimeni nu auzise şi nu se temea, ca astăzi, de colesterol.  

Celebrarea celor 150 de ani de la marea bătălie care, de-a lungul vremii, a suscitat interes universal şi a produs o bibliografie uriaşă, a fost marcat de două reînscenări, convocate de două organizaţii diferite – şi antagoniste! – ce s-au desfăşurat la distanţă de o săptămână una de alta. Cel dintâi eveniment s-a desfăşurat sub auspiciile unei organizaţii particulare, Blue Gray  Alliance (Alianţa Albastru Gri), în intervalul 27-30 iunie, pe un vast teren ce aparţinea Fermei Bushey, iar cel de-al doilea – cel aşa zis oficial – organizat de Serviciul Parcurilor Naţionale a avut loc, la Ferma Redding, pe 4-7 iulie 2013. Ambele „câmpuri de luptă” se aflau în preajma  oraşului Gettysburg, dar în afara câmpului istoric de luptă, demult înscris pe lista monumentelor naţionale, unde ar fi fost imposibil – şi inacceptabil – să fie regizată o luptă deoarece, în timp, fuseseră ridicate sute de sculpturi şi obeliscuri, din partea fiecărei unităţi şi fiecărui stat ce fusese  reprezentat acolo prin cei ce luptaseră şi se jertfiseră, pe 1-3 iulie 1863. La fiecare dintre cele două întruniri războinice au fost peste 10.000 de participanţi între care, la cea dintâi, cavaleria a numărat 400 de săbii (şi tot atâţia cai), iar artileria a avut 135 guri de foc. De precizat că aceia care au fost la prima campanie nu s-au dus şi la a doua, şi invers. Cel dintâi organizator a perceput o taxă minimă pentru public (10 dolari pe zi), în vreme ce al doilea a difuzat bilete mult mai scumpe, de 35 dolari pe zi sau de 90 pentru toate cele patru zile (dacă acestea erau rezervate anticipat, la poartă preţul fiind considerabil mai ridicat), iar cei care voiau să aibă şi un loc în tribună mai trebuiau să achite 15 dolari. De aceea, coordonatorii de la Blue Gray Alliance au afirmat, nu fără temei, că evenimentul înscenat de ei se adresa specialiştilor şi „reînscenatorilor” serioşi în vreme ce oponenţii lor au făcut un spectacol popular, pe gustul şi după aşteptările amatorilor neiniţiaţi. Într-adevăr, reconstituirea Serviciului Naţional al Parcurilor a fost un spectacol în adevăratul înţeles al cuvantului, cu prezentator ce explica, la microfon, evoluţia luptei, pentru publicul aşezat în tribună sau în jurul spaţiului unic – şi limitat la suprafaţa unui  teren de fotbal – în care se desfăşura confruntarea. Totul era clar şi previzibil, fără surprize şi iniţiative personale ale unora dintre combatanţi sau comandanţi, aşa cum fusese la prima manifestare. Dar, sa nu anticipăm.

Ca devotat confederat valah, mă alăturasem unui mic grup de camarazi germani din First European Confederate Battalion, conduşi de maiorul Dusty Eisenburg, un specialist de forţă în istoria Războiului Civil. Ei făceau parte din 7th Georgia Cavalry, dar aveau să lupte ca infanterişti, fiind incluşi în Regimentul 28 Infanterie, Virginia, din Corpul de Armată al generalului James Longstreet. Pentru a participa la aşa o întrunire de proporţii fusese absolut necesară o înscriere, cu mult timp înainte (noi o făcuserăm încă din luna februarie!). Ajunşi la destinaţie, în după-amiaza de 27 iunie, ne-am înregistrat şi am primit un jeton de identificare, pe care trebuia sa-l purtăm tot timpul la noi, altfel fiind pasibili de excludere din tabără. Ne-a fost dată spre semnare şi o asigurare de sănătate, cu datele personale, eventualele boli sau alergii de care sufeream, cu precizarea medicaţiei aferente şi un telefon de contact în caz de accident sau forţă majoră; o copie a acestui document trebuia să o avem, permanent, în traista de merinde, iar o alta să o depunem la cartierul general ori la postul Poliţiei Militare (Provost Marshal) din campament. Mai trebuia semnat un angajament că nu vom încălca regulile deja cunoscute, că nu vom depăşi limitele campamentului şi nu vom intra pe proprietăţile private vecine şi că ne luăm întreaga răspundere în caz de accident, fără a învinovăţi şi a chema în judecată pe cineva.   

La punctul de recepţie putea fi achiziţionată o publicaţie, elegant tipărită, în care se afla istoricul luptei reconstituite, programul acţiunii şi harta taberei – foarte întinsă de altfel. Nişte tractoare cu remorci pline de baloturi de paie, pe care luau loc călătorii, făceau naveta între punctele importante ale acestei aşezări temporare de proporţii. O primă oprire se făcea la tabăra cavaleriei, aşezată în rariştea unei păduri, apoi la aceea a artileriei şi, în final, la cea mai mare, aceea a infanteriei, întinsă pe un platou străjuit de pâlcuri de arbori. Indicatoare scrise cu tibişir, de mâini nesigure, pe nişte plăcuţe de lemn ţintuite pe trunchiuri, ajutau pe proaspeţii sosiţi să ştie în ce direcţie să o apuce: Corpul 1, Corpul 2. La intersecţia dintre cele două tabere, sub un umbrar, se afla postul Poliţiei Militare unde făcea tot timpul de serviciu un căpitan de cavalerie, bărbos, cu pălăria trasă pe ochi, ajutat de câţiva soldaţi vigilenţi.

Ne-am echipat şi, după aceea, ne-am prezentat la unitatea noastră unde am fost întâmpinaţi cu multă căldură (şi cu bere rece). Corturile au fost ridicate în timp record. E drept că nu posedam decât o foaie impermeabilă individuală care se unea cu aceea a camaradului cu care urma să împart adăpostul, iar apoi se sprijinea pe un băţ mai lung şi pe două crăcane, rupte dintr-un pomişor din preajmă, exact aşa cum procedau soldaţii de la 1863. După instalare ne-a fost dat timp liber şi am mers să vizităm Strada Negustorilor (Sutlers’ Row) unde se găseau o sumedenie de produse utile şi unde putea fi completat echipamentul – eu mi-am cumpărat o pereche de bocanci zdraveni deoarece propriile încălţări nu ar fi rezistat la terenul gloduros şi la apele pluviale. Sub umbrare de pânză erau amenajate ospătării care tentau pe flămânzi cu mirosul fripturilor ce sfârâiau pe grătare şi cu sticle de răcoritoarele ţinute în căldări cu gheaţă. Între cele două şiruri de corturi mari, cu firme scrise cu litere de-o şchioapă şi mărfurile agăţate la vedere, mişuna un amestec colorat de militari de diverse arme şi grade, civili, orăşence elegante şi preţioase sau provinciale modeste, copii jucăuşi dar cam speriaţi şi dezorientaţi în acest tumult.

Johnny Reb şi Billy Yank – termenii cu care erau desemnaţi oponenţii din acest conflict fratricid – discutau, amical, cu pipa din cocean de porumb între dinţi şi cana de tablă în mână. Pacea încă se menţinea între ei! Dar aceasta doar până a doua zi. Revenit în tabără, prin întunericul profund, cu greu am depistat cortul sub care m-am strecurat, pe brânci. Ici şi colo mai mocnea câte un foc, iar lumănările din felinare pâlpâiau, nesigur, înainte de a se stinge. Bezna era sfâşiată, din când în când, de sclipirile voioase ale licuricilor. Oboseala m-a biruit şi am adormit, în pofida culcuşului tare (din lipsa unei cantităţi mai mari de paie pe care să aştern pătura) şi a sforăiturilor ce se ridicau din corturile vecine. Noaptea era caldă şi plăcută.