Istorici şi diplomaţi (XIV). Previziunile lui Take Ionescu/ de dr Alexandru Popescu

Cu Take Ionescu (1858-1922) se continuă seria de mari politicieni care s-au afirmat în domeniul diplomaţiei, atât de necesare într-o perioadă în care România resimţea nevoia acută de afirmare pe plan internaţional. În acelaşi timp, el şi-a folosit talentul şi experienţa pentru a formula o serie de idei, unele cu valoare de previziuni realiste, consemnate în publicistică, dar şi în scrieri istorice.

„Tăchiţă gură de aur”

Născut într-o familie modestă (tatăl său era negustor de cereale în Ploieşti), Take Ionescu reuşeşte, prin propriile merite, să-şi desăvârşească studiile, obţinând titlul de doctor la Paris.

Profesează avocatura şi se înscrie în Partidul Naţional Liberal, pe listele căruia va fi ales deputat în 1884. Se remarcă prin talentul său oratoric, ceea ce îi va face pe contemporani să îl numească „Tăchiţă gură de aur”, înscriindu-se astfel în seria de mari oratori români, de la Delavrancea la Titulescu.

Nu rămâne multă vreme la liberali: nemulţumit de politica pe care o considera prea autoritară a lui Ion C. Brătianu (poziţie pe care o va păstra de-a lungul întregii sale cariere, ceea ce îi va provoca neajunsuri), Take Ionescu, formează, pentru început, un grup disident, iar, în 1891, trece la conservatori, sub guvernarea cărora este cooptat ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, apoi ministru al Finanţelor.

Spirit politic „neliniştit”

… în continuă căutare a unei formule politice potrivite caracterului şi principiilor sale, Take Ionescu, nemulţumit de „bătrânii partidului”, se află la originea primei mari sciziuni din istorie a Partidului Conservator, fondând, în februarie 1908, Partidul Conservator-Democrat. Totuşi, colaborarea dintre „takişti” şi conservatori („junimişti”) nu încetează, astfel că Take Ionescu şi unii dintre membrii partidului său sunt cooptaţi, în perioada 1912-1913, în al doilea cabinet condus de Titu Maiorescu, Take Ionescu primind primul său portofoliu al Internelor, postură în care promovează o lege de reorganizare a domeniului.

Cariera diplomatică

…şi-o începe Take Ionescu prin participarea sa la Conferinţa de Pace de la Bucureşti, care a încheiat al Doilea Război Balcanic.

La începutul Primului Război Mondial, se manifestă ca partizan al Antantei, dar şi pentru neutralitatea României. Totuşi, La Consiliul de Coroană din 14 august 1916, asemenea celor mai mulţi oameni politici, exprimă opinia după care România urma să declare război Austro-Ungariei, atunci când operaţiile militare o vor permite.

„Va fi vai de omenire!”

În acelaşi timp, spirit realist şi onest, Take Ionescu îşi exprimă opinii nu tocmai optimiste, în articolul cu titlul „Cascada tronurilor” , „La Roumanie”, apărut la 24 august 1914, care merită citat pentru că previziunile sale, contrastând cu „optimismul patriotard” al celor mai mulţi politicieni ai Marilor Puteri, se vor împlini în cea mai mare măsură, mai ales în ceea ce priveşte ororile ce vor fi antrenate de acest conflict ce va deveni global: „Acesta e război de cinci ani. Va intra Anglia, va intra Italia, vom intra noi şi nu se poate să nu intre şi America. Până şi Japonia va intra. Va fi vai de omenire!”. „Şi vom vedea alte lucruri mari. Vom vedea multe tronuri prăbuşindu-se; vom vedea născând atotputernicia Americii; vom vedea preponderenţa rasei anglo-saxone; vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, spre socialismul revoluţionar…Va fi o cascadă de tronuri. Europa va fi republicană…Dar zguduirea generală va fi aşa de formidabilă, că o sărăcie groaznică va stăpâni omenirea foarte mulţi ani. Dintr-o criză vom intra într-alta…”. Trebuie să recunoaştem că previziunile, „avertizările” lui Take Ionescu, se vor îndeplini ad literam.

Totuşi, clarvăzător, Take Ionescu prevede evoluţii militare şi politice care vor avantaja România: „Dar de un lucru sunt sigur: că Aliaţii vor fi definitiv victorioşi şi că voi vedea cu ochii România Mare. Şi ţine bine minte: generaţia mea şi a ta va vedea România Mare, dar nu va mai vedea zile bune!”.

Trecând peste antipatiile faţă de Ion C. Brătianu, faţă de situaţia deosebit de gravă în care se afla România, Take Ionescu acceptă să devină vicepreşedinte al guvernului condus de liderul liberal, format la 11 decembrie 1916.

Preşedinte al Consiliului Naţional pentru Unitatea Românilor

S-a spus că, după demisia acestui guvern, la 26 ianuarie 1918, „înfricoşat de urmările unei păci înrobitoare cu Puterile Centrale, Ionescu a preferat să plece în străinătate, la Paris”. Mai probabil este că el şi-a dat seama că acolo putea face servicii mai mari României, devenind Preşedinte al Consiliului Naţional pentru Unitatea Românilor, creat la 20 decembrie 1918. Chiar dacă nu a făcut parte din delegaţia română la lucrările Conferinţei de Pace, Take Ionescu a acţionat cu energie pe lângă marile cancelarii occidentale pentru a obţine o situaţie mai favorabilă pentru ţara sa. 

Promotor al Micii Înţelegeri

După Unirea din 1918, partidul condus de Take Ionescu, după mai multe schimbări de nume, devine Partidul Democrat (octombrie 1919), angajându-se alături de celelalte forţe politice în reformele care vizau modernizarea României Mari.

În vederea realizării acestor ţeluri şi în domeniul politicii externe, alături de Nicolae Titulescu, acceptă să facă parte din guvernul condus de Alexandru Averescu, constituit în martie 1920.

Considerat, la acea perioadă, „cel mai autorizat reprezentant al diplomaţiei româneşti”, Take Ionescu  s-a consacrat, pe plan diplomatic, creării unui sistem de alianţe, din care mai făceau parte şi Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Grecia, a unui bloc „de la Marea Baltică la Marea Egee”, care să se opună oricăror acţiuni revizioniste. Din păcate, contradicţiile existente între membrii acestei alianţe au făcut ca acest proiect să nu funcţioneze cum se prevăzuse, astfel încât el a fost înlocuit cu acela al creării unui sistem de alianţe bilaterale între Cehoslovacia, România şi Iugoslavia, cunoscut sub numele de „Mica Înţelegere” („Mica Antantă”), în iunie 1921, care îşi propunea  „să promoveze o largă colaborare cu toate ţările, pe baza respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, a status-quo-ului teritorial consfinţit prin Sistemul de Pace de la Versailles”.

De remarcat că această iniţiativă a constituit, în perioada imediat următoare Primului Război Mondial, o „premieră”, fiind cea dintâi alianţă cu caracter regional, „care se baza pe Pactul Societăţii Naţiunilor şi urmărea să creeze un climat de pace şi securitate în centrul şi sud-estul Europei”, anticipând sistemul de alianţe căruia i se va consacra, cu acelaşi scop, Nicolae Titulescu în anii următori.

Prim-ministru

Nu se poate contesta faptul că Take Ionescu era un personaj ambiţios şi una dintre cele mai mari dorinţe ale sale era aceea de a deveni prim-minstru. Ocazia s-a ivit atunci când, se pare la sugestia regelui Ferdinand, Take Ionescu şi-a dat demisia din fruntea Ministerului de Externe, iar guvernul Averescu şi-a înaintat demisia. La 17 decembrie 1921, şeful statului l-a desemnat ca preşedinte al Consiliului de miniştri pe Take Ionescu.

Din păcate, cum s-a întâmplat de atâtea ori în istoria politică a României, antipatiile personale au trecut, din nou, pe prim-plan. Cum arăta Nicolae Iorga, „Take Ionescu simţea în spatele său dogoritoarea patimă de stăpânire lui Ion Brătianu”. După tot felul de tribulaţii, Take Ionescu, nereuşind să se bucure de sprijinul altor partide, prezintă demisia guvernului său, în urma votului de blam din Parlament, în ianuarie 1922 şi, după şase luni, în Italia, contactează o febră tifoidă şi se stinge, la numai 63 de ani…

Ar fi de meditat ce servicii ar fi putut să mai aducă ţării Take Ionescu dacă şi-ar fi putut continua cariera politică…

În tot cazul, contemporanii au preţuit aportul lui Take Ionescu şi au resimţit pierderea pe care a suferit-o ţara prin dispariţia sa, astfel încât i-au ridicat o impozantă statuie în centrul Capitalei, demolată, din păcate, în timpul regimului comunist. Nu s-ar putea ridica o alta care să imortalizeze personalitatea lui Take Ionescu?

Creator şi autor de istorie

Este greu de crezut că Take Ionescu, cel care „a făcut istorie” pentru ţara sa, a găsit răstimpul să şi „scrie istorie”.

Şi totuşi Take Ionescu este şi autorul câtorva lucrări cu acest profil, cele mai multe în sprijinul ideilor politice şi diplomatice pe care le-a slujit. Unele au caracter de sinteze: „La politique étrangère de la Roumanie” (1891),  „Chestiunea naţională” (1893), „Politica instinctului naţional” (1916).

Altele se referă la împrejurările şi evenimentele politice la care a participat în mod activ: „Constituirea Partidului Conservator-Democrat” (1908),  „Pentru România Mare. Discursuri din război 1915-1917” (1919),  „Mica Înţelegere” (1921).