Cine lansează programul “Ultima căruţă, primul tractor”?

Guvernul este gata să lanseze programul “Prima maşină” pentru a revigora piaţa auto, după ce experienţa programului “Prima casă” a arătat că garanţiile publice oferite pot micşora semnificativ cheltuiala cu dobânzile.

Ambele programe au însă un rol în impulsionarea cererii, şi mai puţin a ofertei. Până acum nicio iniţiativă nu a ţintit problema numărul unu a României: întârzierea dezvoltării economice şi trecerea de la stadiul unei economii semi-agrare, de subzistenţă la una industrializată. Nu mai vorbim de o economie a serviciilor.

29% din populaţia aptă de muncă, ocupată în agricultură, la fel ca în 1980, la fel ca în Franţa anului 1950 sau în SUA anilor 1920-1930, România este de trei decenii şi jumătate îngheţată într-o structură economică autarhică.

Orice resursă disponibilă ar trebui folosită pentru trecerea măcar de acum într-o generaţie la o economie în care industria şi serviciile să ocupe 90-95% din forţa de muncă.

Întrebarea este ce se poate face pentru grăbirea industrializării agriculturii pentru a nu mai avea încă o generaţie irosită a cărei singură şansă să fie plecarea înspre economii mai dezvoltate.

Programe de genul “Prima casă” sau “Prima maşină” nu contribuie deloc la spargerea acestui zid al subdezvoltării care desparte oraşele de satele României. Lipsa progresului este dată de insularizarea tot mai accentuată a celor două medii, urban-rural. Destrămarea reţelelor de transport feroviar, căderea industriilor locale care atrăgeau în oraş mase de locuitori din mediul rural a oprit comunicarea între cele două zone, iar inaptitudinea micilor ferme de semi-subzistenţă de a livra produse în lanţurile de retail care au acaparat comerţul urban a retezat şi ultima şansă de comunicare comercială între cele două spaţii.

Comunicare care ar asigura prin transferul de tehnologie şi cunoştinţe, ieşirea din faza de subdezvoltare. Reţele bancare, facilităţi de îngrijire medicală, spaţii culturale şi alte zone de servicii sunt inexistente la 20-30 de kilometri de orice oraş mare.

Programele prin care statul poate influenţa piaţa ar trebui să aibă în vedere şi partea de producţie, nu numai cea de consum. Din acest punct de vedere, de ce nu ar fi astăzi necesar un program de tipul “Ultima căruţă, primul tractor”, care printr-o formulă de garantare să sprijine micii fermieri să treacă de la agricultura de un cal putere la mecanizare.

Sigur, sunt bătăi de cap, motorina, piesele de schimb costă, însă drumul este fără întoarcere. Nu putem să ieşim din stadiul de subdezvoltare decât printr-un impuls masiv pentru trecerea la industrializarea agriculturii.

Denumirea e generică, aici pot fi date garanţii ale statului pentru achiziţia de tractoare de 40-50 de cai putere, pentru semănători, pentru alte utilaje agricole, cum sunt motocultivatoarele, utile în sere şi solare sau în livezi, dar important ar fi semnalul că resursele publice ţintesc nevoi reale.

Cu 182.000 de tractoare, România este astăzi pe ultimul loc în UE la densitatea de tractoare la hectar, cu un tractor la 80 de hectare de teren agricol faţă de un tractor la 20-30 hectare în Germania sau Franţa.

Cu 14,6 milioane de hectare de suprafaţă agricolă, din care 9,4 milioane hectare teren arabil, România nu ştie decât să vândă cerealele în formă brută, iar lanţul valoric din agricultură de transformare a producţiei vegetale în producţie animalieră este din ce în ce mai redus.

În 2013, producţia de carne de bovine a fost de 190.000 de tone, cu 40% mai puţin faţă de 2007, anul aderării la Uniunea Europeană. La porcine, producţia a fost de 550.000 de tone, cu 10% mai mică decât în 2007. La lapte, producţia a fost de 48 de milioane de hectolitri, cu 21% mai mică decât în 2007.

Unde sunt cele 10 miliarde de euro absorbite de la UE în programe pentru agricultură dacă noi avem o scădere a producţiei de carne de bovine şi de porcine şi o scădere a producţiei de lapte? Cu 10 miliarde de euro s-ar fi cumpărat 500.000 de tractoare de 20.000 de euro bucata.

Cine ne explică cum în loc să avem o creştere de producţie agricolă, o creştere a numărului de vaci, de porci sau de oi în România în aceşti ani, după aderarea la UE, noi avem o scădere?

Şi ţinând cont că numărul de persoane ocupate în agricultură a rămas la fel în aceşti ultimi şapte ani rezultă că productivitatea individuală a scăzut.

Doar emigraţia a rezolvat probleme de subzistenţă. Se ridică întrebarea dacă acest blocaj mai poate fi vreodată depăşit şi doar aceasta este ieşirea.

Marea întrebare a deceniilor care urmează este: va putea reînoda România şirul dezvoltării şi al trecerii de la o economie semi-agrară la una a industriei şi a serviciilor cu aceeaşi populaţie sau populaţia rurală este pur şi simplu sortită dispariţiei şi dislocării în străinătate, nu în urbanul românesc, iar în 35 de ani, peste încă o generaţie, vom avea o Românie de 10-12 milioane de locuitori, populaţie urbană, iar restul ferme uriaşe de peste 1.000 de hectare, care astăzi au deja o pondere de 50% din suprafaţa arabilă?