Cluj californication/ de Felix Nicolau

California – tărâm al vacanţelor oceanice, unde destinderea te îndeamnă la californication, dar şi tărâm al goanelor după belşug. Spiţa omenească – agonisitoare şi fără ogoială! Dar cum ar arăta o Californie (pe Someş)? Ştiu Ruxandra Cesereanu şi Editura Charmides.

Ce aflăm noi? Că, în suficientă măsură, Clujul este o provincie americană cu „drogadicţi”, hipioţi şi fetiţe-vrăjitoare. Hipioţii întreprindeau magic trips, poeta clujevită, ochi magic, foloseşte bicicleta pentru a se întoarce în timp. Dând cu sârg la pedale, ea îi observă pe „băieţii şi fetele care vrăjeau o chitară pe malul Someşului”, zămislind fantasme: „Hotel California ieşea ca un joint din burta chitării”. Iată cum se face trecerea în ţara basmelor, Shambala de întrevăzut doar cu ochiul al treilea: „aşa au început să cadă amintirile şi poezia./Mai întâi ochii mi s-au făcut unul singur în frunte,/o cameră de filmat care se rostogoleşte”.

V-R-S

Există trei etaje ale fiecărui poem: vedenia, relatată cu litere comune, revelaţia („Şi atunci am ştiut”), transcrisă cu italice, şi breşa în suprarealitate, surprinsă în litere bolduite.

Vedenia precizează contururile amestecând totuşi vremurile şi dizolvând firescul limitativ. O condiţie poetică este punctul de plecare al fiecărui poem triadic: „Pe mal, biserica Sfântul Mihail coborâse de pe picioroange,/copiii cu praştia îi crăpaseră vitraliile./Cafeneaua Insomnia duhnea a urină şi a poeţi descompuşi,/în clubul Zorki pianele se stricaseră,/la barul Rivers dimineaţa lichidă avea culoarea pereţilor de spital,/pe terasele de la obeliscul Carolina fusese trasă la sorţi/apocalipsa de început de mileniu./Însuşi regele Mathias venise să se scalde în Mureş”. E uşor pentru un clujean să descopere în carte reperele turistice ale oraşului, însă nu şi atmosfera. Geografia deviază constant înspre imaginar: „Pachetele de ţigări funcţionau ca un prezervativ social./Clădirea Universităţii era acoperită de graffiti,/umezeala literelor vindeca boala scrisului./Hotel California pe Someş era străbătut de triciclete şi prichindei./Cioclii se găseau doar în casele părăsite”.

Nu doar imaginarul impregnează versurile, ci şi interpretarea vedeniilor. Esenţa acestei poeticităţi este hermeneutică. Realitatea trebuie înţeleasă, trebuie găsite sensuri în cele mai bizare manifestări, fără mirare şi fără judecare: „Şi atunci am ştiut:/iată, dăm foc rafinăriilor şi binecuvântăm floarea-soarelui./Baie de iod e poezia!/Floarea-soarelui mi se lipise de pleoape”.

Peste toate se aşterne pătura poeziei, care îmbălsămează şi transformă, înfrumuseţând, în cele din urmă: „Una din scoici am aruncat-o apoi în Someş ca pe o sămânţă,/din ea a crescut Empire State Building cât un stâlp electric pe mal,/de unde toată poezia lumii se vedea ca o păşune”.

Dacă facerea poeziei este legată prin disciplină şi un ascetism temporar de mănăstire, atunci această mănăstire nu poate fi decât o Thélème, abaţie a exuberanţei şi excesului: „Crezusem odinioară că mănăstirea e un antrenament pentru poezie/iar poezia o călugăriţă în carne şi oase./Dar, iată, au trecut o grămadă de ani/acum sunt înălţată pe tocuri şi cu urechi înţepate de cercei”.

La ce bun poezia?

Există multe aluzii mortuare, în general mântuite în partea secundă a poemelor: „Lângă râu, celulele omeneşti se lipiseră într-un stup,/apa era o preacurată groapă comună” rezolvată aşa: „inimile îşi deschiseseră floarea de lotus din burtă”. Eroii pricepători sunt o specie aparte, doar asemănătoare cu umanoizii, însă diferită prin finalitatea gesturilor rituale. La ei nu e simplă relaxare ori defulare: „Şi atunci am ştiut:/noi suntem cuceritorii care îşi curăţă maţele de frică,/învingătorii cu guşa fragilă,/noi căutăm Hotel California/sub duşul improvizat dintr-un lighean şi o sticlă cu beregata tăiată”.

Este poezia purgare, catarsis sau potenţare a superînsuşirilor şamanice? Sau poate toate trei? De aceea şi poemele fără titlu, doar cu un simbol comun tuturor. Textele devin un singur text-incantaţie-revelaţie+expurgare a fricilor. Cum spunea Goethe: laşul este un maţ cu două picioare care se tremură mereu: „Sângele nostru e o smoală cu irişi roşietici,/globulele lui s-au amestecat cu râul şi au dat la iveală/putreziciune cât să încarci în saci o viaţă întreagă./Spitalele şi-au golit acvariile de fiinţe bipede,/niciunul nu mai ştie să înoate în burta mamei/şi nimeni nu mai are tub de scafandru./Tramvaiele din centru au ajuns pe mal,/aici hibernează o vreme, apoi cântă în cor./Ferestrele din chiştoace s-au dezintegrat./Noi suntem crabi de izvor şi avem seringi în loc de cleşti”.

Se pare că exorcismele şi revelaţiile au nevoie de metaforizare complexă şi figuraţie barocă, à la Lautréamont. Binecunoscutele infiltraţii onirice şi orfice ale poeziei Ruxandrei Cesereanu răzbat şi aici, în tuşe mai întunecate, aproape de un romantism expresionist. La toate acestea contribuie şi imaginile arborescente referitoare la natalitate, scufundare şi plutire. Iarăşi, stimulentul mai mult sau mai puţin maudit este esenţial: „Şi atunci am ştiut:/poezia e haşiş,/noi vom mânca păsări de cocaină/şi vom adormi cu lumina aprinsă”.

Hotel California e o geamandură în această lume „dereglată” şi în funcţie de el se face orientarea prin vise şi coşmaruri: „Someşul e un camion umplut cu cafea,/o ladă lunguiaţă cu margini de rafie,/aici bicicliştii seamănă cu melcii fără cochilie./La răspântii se aude Hotel California”. Dincolo de el se deschide tărâmul vizionar, cu supra-sens, aproape suprematist: „Şi atunci am ştiut:/noi vom înşela lobotomia,/îi vom înfăşura cu propriul lor tifon pe minimalişti/şi vom stărui într-o patrie maximă, fără bandă adezivă la gură”. Trebuie să mărturisesc că spre a subîntinde o armonie congruentă cu eliberarea de vulg promovată de volum a fost nevoie de o deplasare în Vama Veche, unde am scris pe la terase, iar acum, chiar acum, scriu în tren, cu speranţa că nu vor lua loc exact lângă mine niscaiva mall-minded youngsters aburcaţi la Costineşti.

Porţia de libertate

Aşadar, lumea e oprimantă şi nu suportă firile libere şi artiste. Soluţia ar fi nu atât rebeliunea deschisă, cât retragerea în paradisuri artificiale când tumultuoase, când delicate: „Erai aşezat lângă mine pe o bancă-n oraş lângă un coş de gunoi,/cuminţenia mea arăta ca o pană care tocmai cădea plutind peste creştetul tău,/când deodată un blitz a cules-o şi a pus-o într-un sicriu de carte poştală”.

Există metafore şi comparaţii excepţionale, care se detaşează de construcţia elaborată a poemelor: „Poemul oraşului se cocea în Someş ca o bucată de porumb unsă cu unt,/boabele galbene declanşau o hepatită a ochiului,/râul avea sputa amestecată cu măduva spinării”. Apendicele revelatoriu devine facultativ: „Şi atunci am ştiut:/noi nu vom avea flamură, ci amintiri de întreţinere a inimii,/ca un steag în care e pompat sânge cu uraniu”.

După toată această introducere în poetica ceseriană, prefer să citesc totul în cheia spectaculosului şi a excepţionalităţii stilistice. Încep să cred tot mai mult că nu există artă, ci arte, şi că o teribilă performanţă este să revitalizezi formule îndelung exersate. Poeta compune pe multiple paliere: imagine, sunet, structură lexicală şi culoare, toate împletite nu atât sinestezic, cât şerpuitor, labirintic. Viziunile labirintului sunt fragmentare, străfulgerate. Ar trebui să fie miros de spaimă aici, dar mai curând se simte iz de alint ori, câteodată, de panică răsfrântă în contraatac. Ambiţia şi voinţa sunt coordonatele perindărilor simili-psihedelice: „Şi atunci am ştiut:/poezia e subterana şi ieşirea,/e şira spinării prinsă cu agrafe de rufe/şi cangea crescută în torace/unde o macara extrage petrolul./Ea nu mai are nevoie de paznici”.

Firul roşu al cărţii este exotismul şi exuberanţa poeziei ca exerciţiu de libertate. Poezia, cum se „ştie” de mai multe ori printre pagini, izbucneşte de oriunde. În plus, în viziunea poetei clujevite, ea primeşte sens prin curiozitate, frumuseţe şi poeticitate: „Şi atunci am ştiut:/ce rămâne după poezie când nimeni nu mai ştie ce e poezia?/Mă găsesc acum sub cuvinte, pe o platformă./Poemul verii, atârnat de belciuge, nu are de dat socoteală nimănui”. Doamne ajută! Aşa să fie! Poezia să nu se împiedice de nicio limită, să fie orice şi oricum atâta timp cât nu copiază şi cât este capabilă să provoace scurtcircuite: „Aflasem pe furiş că alfabetele se dezintegraseră din istoria poeziei/Se zvonise că poezia izbutise extincţia spaţio-temporală”.

Postmodernism elitist este aici, oarecum specific nouă – în sens bizantin: migdalat şi în spirală.