Alonso Cueto despre scriitori şi cititori/ de Rodica Grigore

„Experienţa nu este niciodată limitată şi nu este niciodată completă.”

(Henry James)

„Pactul care se stabileşte între scriitor şi cititor este întotdeauna o intimitate plină de provocări. Cititorul cere să fie condus, cucerit, şi odată ce acest pact este încheiat, el poate ierta anumite amănunte neverosimile sau chiar unele incoerenţe, însă va rămâne mereu atent la orice scădere importantă a artei scriitorului. Chesterton a definit scriitorul ca pe un criminal, iar criticul literar (cititorul cel mai neînduplecat) ca pe detectivul aflat pe urmele sale. Nu e nimic mai frustrant decât un roman promiţător care se anulează singur pe parcursul desfăşurării întâmplărilor sau prin soluţia de final aleasă de autor. E ca şi cum ai întrerupe deodată un vis frumos.”

Sunt cuvintele lui Alonso Cueto, desprinse dintr-unul din eseurile care fac parte din cea mai recentă carte a sa, apărută în iulie 2014, intitulată La piel de un escritor. Contar, escribir y leer historias. O carte care pare a întrerupe cumva traseul literar urmat de scriitor în ultimii ani, când s-a dedicat mai cu seamă romanului; dar care, citită cu luare aminte, demonstrează că autorul nu face altceva decât să revină asupra marilor sale teme şi asupra preocupărilor sale constante, de astă dată, însă, din altă perspectivă, şi anume cea a eseistului şi criticului literar. Ipostază care, în fond, nu este deloc nouă pentru Cueto, dacă e să amintim aici doar volumele sale anterioare: Mario Vargas Llosa. La vida en movimiento (2003), Valses, rajes y cortejos (2005) sau Juan Carlos Onetti. El soñador en la penumbra (2009).  

Considerat pe bună dreptate drept una dintre vocile cele mai importante ale literaturii contemporane de pe continentul sud-american, prozator de forţă şi teoretician de fineţe, peruanul Alonso Cueto (născut în 1954, la Lima), aparţine generaţiei de intelectuali afirmaţi la jumătatea anilor ’80, deci la aproape două decenii după marii reprezentanţii celebrului „boom” latino-american. Poate şi din acest motiv, el alege o cu totul altă cale pe plan estetic, îndepărtându-se de realismul magic şi preferând accentele realiste, uneori chiar cele poliţiste sau proza de analiză psihologică, pentru a reveni, după anul 2005, când apare romanul său Ora albastră, la ceea ce critica literară a zilelor noastre (ba chiar şi el însuşi!) a numit „literatura violenţei”. La hora azul a reprezentat consacrarea definitivă a lui Cueto în Europa, mai cu seamă după ce i-a fost acordat Premiul Herralde şi, ca urmare a acestei prestigioase distincţii, cartea a fost rapid tradusă în mai multe limbi de circulaţie. În egală măsură, Alonso Cueto a rămas un foarte atent analist al fenomenului cultural latino-american, dar şi un excelent interpret al titanilor literaturii universale – fapt care, desigur, trebuie pus în legătură şi cu strălucita sa carieră universitară, scriitorul fiind profesor la Pontificia Universidad din Lima.

Recenta apariţie editorială demonstrează din nou aceeaşi substanţă şi capacitatea deja cunoscută a lui Cueto de a oferi mereu perspective noi chiar şi asupra capodoperelor care, aparent (sau după părerea unora...), n-ar mai putea spune prea mult cititorilor zilelor noastre. Însă Alonso Cueto reciteşte Moş Goriot sau Educaţia sentimentală ori Anna Karenina ca şi cum le-ar avea în faţă pentru prima oară, ignorând cu desăvârşire prejudecata pretinsei lipse de actualitate a acestora. La fel procedează şi cu Moby Dick sau cu Ambasadorii – iar aici trebuie menţionată fascinaţia sa pentru proza lui Henry James, a cărui influenţă asupra propriei creaţii a recunoscut-o el însuşi în repetate rânduri.    

Cartea este împărţită în patru secţiuni, fiecare dintre ele fiind axată pe o serie de probleme esenţiale ale relaţiei dintre scriitor şi cititor (nu întâmplător, volumul e subintitulat Cum să povesteşti, să scrii şi să asculţi istorii), însă trecând mult dincolo de aridele teorii care, mai ales în America de Nord, evaluează la nesfârşit aşa numita „reader-participation”. Alonso Cueto rămâne, ca eseist, extrem de plăcut chiar şi atunci când abordează aspecte care ţin, în general, de domeniul strict al teoriei literaturii, iar cartea sa se citeşte ca un adevărat roman – chiar unul de aventuri! – în care, de astă dată, protagonişti sunt scriitorii şi, desigur, cititorii. Iar dacă în prima parte autorul discută aspecte legate de „adevărul interior” şi de „perspectiva personală” în evaluarea oricărui text literar, în cea de-a doua, cititorul descoperă lucruri extrem de interesante cu privire la relaţia dintre „conflict şi creaţie”, „naraţiune şi rău”, sau o serie de detalii inedite despre „paradisurile narative”. Dar, deopotrivă, are surpriza de a descoperi o interpretare personală cu privire la romanul Ora albastră, discutat până acum din atâtea şi atâtea perspective de numeroşi exegeţi; Alonso Cueto îşi supune construcţia romanescă unei lecturi neaşteptate, dar de natură a deschide noi căi în faţa lectorului atent la nuanţe. A treia parte a cărţii vizează ceea ce autorul numeşte „o blibliotecă personală”, la loc de cinste fiind, aici, Henry James, Mario Vargas Llosa şi Juan Carlos Onetti, asupra cărora Cueto revine, de astă dată privilegiind alte unghiuri din care evaluează efectele şi influenţa exercitată de aceşti scriitori nu doar asupra propriei creaţii, ci şi asupra literaturii contemporane în general. În final, autorul are în vedere raportul dintre nivelul lingvistic şi sensul literar, pornind de la premisa că „întotdeauna un scriitor  se foloseşte de instrumentele pe care fiecare limbă le oferă nu doar pentru a transmite idei, ci şi pentru a da semnificaţie profundă sentimentelor.” De aici relaţia cu totul aparte care se stabileşte între cel ce scrie şi cel ce citeşte, căci, după cum spune Alonso Cueto, „Nu există comunicare mai intimă decât aceea dintre cititor şi scriitor.”

Alonso Cueto, La piel de un escritor. Contar, leer y escribir historias, Lima, Fondo de Cultura Económica, 2014