Câteva consideraţii pe tema circulaţiei şpăgii/ de Lucian Vasilescu

Nu este pentru prima oară când în jurul unor achiziţii publice se iscă un mare scandal. De data asta, însă, scandalul în chestiunea softurilor şi a elementelor de birotică achiziţionate pentru scumpii noştri elevi, viitorul de mâine al la fel de scumpei noastre patrii, este mai inflamat ca oricând. Asta şi din pricina valorii şpăgilor care s-ar fi dat/ primit şi din pricina campaniei electorale. Despre campanie n-o să spun nimic pentru nu mă interesează deloc. Despre şpăgi aş vrea să spun ceva.

E cât se poate de limpede – în ordinea logică a lucrurilor – că nu acum şi nici cu această afacere a fost instituţionalizată şpaga în România. Ca să ajungi la ordinul ăsta de mărime (multe de tot de milioane de euro) trebuie să ai o bogată tradiţie în spate, trebuie să existe un soi de know-how al circulaţiei şpăgii şi un fel de mercurial al acesteia. La un asemenea nivel de profesionalism se ajunge în timp, şpagă după şpagă. Ok, dar nici despre tradiţia şpăgii în România nu vreau să vorbesc (nu mă pot opri totuşi să constat că, înainte de 1989, şpagă primeau frizerii, ospătarii, măcelarii şi alte categorii socio-profesionale, în vreme ce acum şpaga a fost instituţionalizată iar sumele implicate aproape că ar trebui să figureze în bugetul de stat).

Vreau doar să spun că balcanica noastră şpagă face parte din patrimoniul naţional, patrimoniu care se bucură de un real succes în rândul campionilor democraţiei şi ai economiei de piaţă care sălăşluiesc în Occident. Altfel spus, şpaga n-ar exista nu dacă nu s-ar primi, ci dacă nu s-ar da. Primitorii de şpagă sunt indivizi autohtoni, cu metehne autohtone. Dătătorii de şpagă sunt reprezentanţii unor economii prospere, sănătoase, inovatoare, puternice, adevărate modele şi motoare ale economiei mondiale. Noi, aici, primim şpagă, e drept, dar primim şpaga care ni se dă. Şi, până la urmă, faptul că primim şpagă este o contribuţie românească (poate singura) la creşterea economiei mondiale, prin creşterea cifrei de afaceri şi a profitului unor companii reprezentative pe plan global.

În final, mă mai întreb, ca prostul: pentru cei care iau şpagă, lucrurile sunt simple – iau paralele şi le dosesc prin conturi doar de ei ştiute. Nu pot pricepe însă, cu niciun chip, cum procedează cei care dau şpagă – de unde, din ce capitol al bugetelor companiilor pe care le administrează iau banii ăia şi cum naiba îi justifică la capitolul cheltuieli? Sau au, ca orice organizaţie evazionistă care se respectă, registre albe (pentru exerciţiile bugetare pe care le fac publice) şi registre gri, cu sume mult mai mari, pentru „exerciţiile bugetare” subterane.

Şi încă: nu cumva noi acceptăm din partea companiilor menţionate o şpagă mult mai mică decât cea la care am avea dreptul conform protocoalelor financiare interne ale acelor organizaţii?