Andrew Nicoll: „Vreau să trăiesc într-o lume în care romanele sunt ca un dans, nu ca un meci de box”/ de Ruxandra Câmpeanu

Autor: Ruxandra Câmpeanu 13.11.2014

Născut în 1962 la Dundee, în Scoţia, Andrew Nicoll scrie articole politice pentru The Sun. În 2008 şi-a făcut debutul editorial cu romanul A fost odată ca niciodată (The Good Mayor; Editura ALLFA, 2014). Distins cu Premiul Saltire pentru cel mai bun roman de debut al anului şi tradus în peste douăzeci de limbi, a fost urmat de alte două romane: The Love and Death of Caterina (2011) şi Dacă citeşti asta înseamnă că am murit (If You’re Reading This, I’m Already Dead, 2012; Editura ALLFA, 2013). A fost odată ca niciodată şi Dacă citeşti asta înseamnă că am murit au apărut în colecţia Strada Ficţiunii, în traducerea Ioanei Văcărescu. Ambele romane au fost redactate de Ruxandra Câmpeanu.



- Ţi-ai scris primul roman, A fost odată ca niciodată – şi pe următoarele două, de altfel – în timp ce făceai naveta ca să ajungi la serviciu. Îţi propuseseşi chiar de la început să scrii un roman sau voiai doar să-ţi umpli timpul petrecut pe drum?

- Sincer să fiu, cartea asta a venit ca un răspuns la o perioadă foarte tristă din viaţa mea. Mă apropiam de vârsta de patruzeci de ani, şi treaba asta mă mâhnea foarte tare. Presupun că treceam prin obişnuita criză a vârstei de mijloc, cum trec atâţia alţii. Unii dintre prietenii mei au încercat să depăşească momentul aruncând banii pe o maşină sport sau găsindu-şi o iubită mult mai tânără decât ei. Reacţia mea a fost să scriu – e mai ieftin. Am publicat ici şi colo nişte povestiri care s-au bucurat de un oarecare succes, iar într-o zi m-am trezit dintr-un vis cu o idee pentru o povestire de vreo opt sau zece pagini. Optsprezece luni mai târziu, povestirea se transformase într-un roman în toată regula.

 

-  La un moment dat, în A fost odată ca niciodată, ni se spune că „pentru povestea asta e mult mai important felul în care e istorisită decât ceea ce se întâmplă”. Şi, într-adevăr, ambele romane care ţi-au apărut în limba română problematizează actul spunerii. Exemplul cel mai la îndemână este Otto Witte, naratorul din Dacă citeşti asta înseamnă că am murit, care îşi începe povestea de cinci ori până îşi dă seama cum vrea să o spună de fapt. Convenţiile literare sunt „denudate” şi deseori parodiate în romanele tale. Cum anume ar trebui spusă o poveste, în opinia ta? Şi cum nu ar trebui spusă?

- Problema e că poveştile sunt pe cale de dispariţie. Sunt privite cu ochi răi. Nu ştiu cum stau lucrurile în România, dar în Occident poveştile nu mai au niciun loc în literatură. Şi totuşi, suntem programaţi genetic să spunem poveşti, şi asta nu de ieri, de azi, ci de la Iliada şi Odiseea încoace; de la Epoca de Piatră încoace. Uită-te la picturile rupestre – nu crezi că omul cavernelor avea şi nişte cuvinte pentru lucrurile pe care le picta? Bineînţeles că avea. Dar pe literatură a pus stăpânire o tradiţie academică nefastă, care ne învaţă că poveştile sunt vulgare, aşa că în locul lor avem monologuri monotone şi lamentouri leşinate, cărţi în care nu se întâmplă nimic, dar în care ni se cere să găsim cu toţii nu ştiu ce sens ascuns. Nimeni nu vrea aşa ceva, în afară de un cerc de critici care nu se gândesc decât la interesele lor. Tocmai de aceea nu se vând decât romane poliţiste. Oamenii cumpără romane poliţiste pentru că ştiu că o să găsească în ele o poveste – şi exact asta îşi doresc.

 

- În A fost odată ca niciodată este un episod în care Mamma Cesare, matroana care deţine cafeneaua Îngerul de Aur, îşi povesteşte tinereţea, iar mai tânăra Agathe, care o ascultă, nu prea reuşeşte să anticipeze corect felul în care se vor desfăşura evenimentele. Se aşteaptă să audă toate clişeele romantice după care tânjeşte, dar primeşte cu totul şi cu totul altceva. Şi ţie îţi place să te joci cu aşteptările cititorilor. Mi se pare că vrei să-i ţii mereu în alertă, să-i împiedici să încheie pactul ficţional şi să se cufunde fără rezerve în poveste. Ce fel de cititor ai în minte când scrii?

- Unul ca mine, presupun. Oricum, lumea ştie că viaţa nu e ca-n poveşti. E mult mai complicată de-atât. Oamenii pe care îi urâm cel mai mult sunt întotdeauna cei care ne sunt cei mai dragi. Tocmai cei mai apropiaţi de noi sunt cei care ne trădează şi ne dezamăgesc. Dacă te omoară cineva, probabil o să fie cineva care ţine la tine. Dacă nu i-ar păsa deloc de tine, n-ar avea niciun motiv să te omoare. Episodul despre care vorbeşti este inspirat din trecutul unor prieteni de-ai mei, o familie de italieni care ţine o cafenea minunată în oraşul meu; cafeneaua lor a fost punctul de plecare pentru Îngerul de Aur. Viaţa adevărată e mai bizară decât ficţiunea.

 

- Lumea circului joacă un rol important în Dacă citeşti asta înseamnă că am murit şi e prezentă şi în A fost odată ca niciodată. La fel ca poveştile, şi spectacolele de circ se presupune că ar reclama un „pact ficţional”, o suspendare a neîncrederii din partea spectatorilor. Are circul vreun loc special în imaginarul tău de scriitor?

- N-aş putea spune că da. În al doilea roman nu apare vreun circ propriu-zis, apare numai indirect, şi asta doar pentru că Otto Witte a fost acrobat de circ în viaţa reală. Povestea pe care a spus-o el e aproape sigur inventată, iar povestea mea nu e povestea lui, dar faptul că a fost acrobat de circ rămâne adevărat. Nu puteam să scriu o poveste despre un acrobat de circ şi să zic că a fost de fapt mecanic auto.

 

- Dacă nu elementul de spectacol e cel care te-a atras la figura circarului mitoman Otto Witte, cert este însă faptul căsubiectul se pretează excelent la o tratare în cheie comică. Vorbele de spirit nu lipsesc niciodată din romanele tale, spre încântarea cititorului. Cât de important e umorul în scrierile tale?

- Sunt împotriva plictiselii. Sunt împotriva predicilor. Pledez pentru distracţie. Vreau să trăiesc într-o lume în care romanele sunt ca un dans, nu ca un meci de box. Nu cred că romanele sunt o chestie care i se întâmplă cititorului. Cititorul trebuie să contribuie la carte la fel de mult ca scriitorul. În calitate de scriitor, am dreptul să pretind un anumit nivel de inteligenţă din partea cititorului, o intuiţie bună, un anumit nivel de cunoştinţe şi ceva efort. Nimic nu mă enervează mai tare decât să citesc recenzii proaste. De exemplu, al doilea roman al meu a fost criticat pentru că în el apărea un personaj care e şi preot, şi călugăr, de parcă asta ar fi o contradicţie, de parcă nu poţi să fii şi preot, şi călugăr. Şi sunt o groază de recenzii on-line scrise de oameni care nu ştiu bine nici regulile de punctuaţie. Vreau ca o carte să fie un parteneriat între autor şi cititor. Vreau să las nişte spaţii albe care să poată fi completate de către un cititor inteligent după cum doreşte, aşa că vreau să vorbesc cu cititorul aşa cum aş vorbi cu un prieten – strecurând şi câte o glumă din când în când.

 

- Tibo Krovic, eroul din A fost odată ca niciodată, are o listă de „cuvinte frumoase” pe care îi face plăcere să şi le spună din când în când, pentru că le găseşte foarte melodioase. Ai şi tu o listă de cuvinte frumoase?

- Cred că Tibo le-a spus şi pentru mine.

 

- S-ar zice că ai o atracţie pentru locuri şi nume exotice. Atât A fost odată ca niciodată, cât şi Dacă citeşti asta înseamnă că am murit povestesc evenimente care au loc undeva în Est – în primul roman, povestea se desfăşoară într-un orăşel de undeva din Marea Baltică, iar în celălalt, eroii părăsesc Ungaria, îndreptându-se spre Albania. Locurile îndepărtate lasă mai mult loc pentru imaginaţie?

- Evenimentele din A fost odată ca niciodată sunt situate într-un loc îndepărtat ca să ascundă un lucru, şi anume că, de fapt, sunt situate în oraşul meu de baştină. Dar să nu spui asta nimănui. Rămâne secretul nostru. Nu trebuie să afle nimeni niciodată. Acţiunea din Dacă citeşti asta înseamnă că am murit are loc în Europa de Est doar pentru că acolo se presupune că a avut loc – dacă a avut loc vreodată. Al doilea roman al meu (cunoscut ca Valdez, sau The Love and Death of Caterina, sau The Mortal Sin of Mr Valdez) are loc într-o ţară imaginară din America de Sud, dar asta numai pentru că trebuia să aibă loc într-un stat poliţienesc, iar Europa a cam ieşit din etapa asta. La urma urmei, nici nu are prea mare importanţă unde au loc evenimentele. Literatura vorbeşte despre oameni, iar oamenii sunt la fel peste tot, cu aceleaşi sentimente şi dorinţe şi nevoi şi temeri şi ambiţii.

 

- Fiindcă a venit vorba de locuri îndepărtate – urmează să vizitezi România săptămâna viitoare, ca să-ţi cunoşti cititorii la cea de-a XXI-a ediţie a târgului de carte Gaudeamus, care va avea loc în Bucureşti între 19 şi 23 noiembrie. Ai mai fost în România?

- Nu am mai fost niciodată în România şi de-abia aştept să o vizitez. Locuiesc aproape la marginea vestică a Europei, iar acum o să vin tocmai la marginea estică a continentului! Generaţia mea a crescut în timpul Războiului Rece, când Europa era împărţită în două, şi avem tendinţa să privim Estul ca mai înapoiat şi străin de noi,dar, de fapt, românii au legături cu lumea Bizanţului încă de pe vremea când Scoţia era doar un tărâm de sălbatici cu faţa vopsită, undeva la capătul pământului! Când am vizitat Budapesta, m-a izbit faptul că Ungaria a fost mereu la răscrucea marilor conflicte europene, pentru ca apoi să nu mai rămână din ea decât un punct minuscul în istoria acelor ani, trecut cu vederea ca un sughiţ. Sunt sigur că acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu România, odată ce a trecut nebunia anilor lui Ceauşescu. Ăsta trebuie să fie cel mai frumos lucru din viaţa unui scriitor – să cunoşti oameni care ţi-au citit cărţile şi ţi-au împărtăşit ideile şi încă mai vor să discute cu tine. De-asta sunt cărţile atât de minunate – ne ajută să pătrundem în mintea altora şi să cunoaştem şi alte vieţi decât a noastră.

 

- Ai putea să ne spui acum, la sfârşit, câteva cuvinte despre următorul tău roman? „Progresează”, ca să-l citez pe unul dintre personajele tale?

- Sunt foarte fericit, pentru că da, progresează. Soarta romanelor mele de până acum mi-a frânt inima. Au apărut la o editură care m-a plătit regeşte, dar s-au vândut greu. M-a durut foarte tare, m-am înfuriat şi am aruncat stiloul cât colo. Timp de mai bine de doi ani, n-am mai scris şi n-am mai citit nimic, dar acum am o nouă poveste în gând; e palpitant, iar cuvintele curg gârlă. Am dat de istoria unei crime nerezolvate care a avut loc acum mai bine de un secol, într-un conac, la doar câteva străzi de casa în care stau eu. E atât de straniu să mă gândesc că lucrurile astea s-au întâmplat la doi paşi de casa mea şi că oamenii din vecini trec prin faţa uşii mele ducând în cârcă atâtea secrete! Aşa că m-am apucat să scriu despre asta. Sper să vă placă la fel de mult cum îmi place şi mie.

 

- Îţi mulţumesc pentru timpul acordat, Andrew Nicoll, şi te aşteptăm cu drag în România la târgul de carte Gaudeamus.

Andrew Nicoll picture courtesy of The Courier