Emanuel Bădescu: „Nu ştiu de ce, însă niciodată bucureştenii nu şi-au iubit oraşul” (II) / de Stelian Ţurlea

– Eşti un înflăcărat iubitor al Bucureştilor, deşi nu eşti bucureştean. Cum s-a întâmplat?

– M-am născut în Corabia, însă de cel puţin două ori pe an părinţii veneau în Capitală, unde era locuinţa dăruită de ruşi, nu spun comunişti din motivele arătate. Din şase sau şapte proprietăţi, câte aveau Bădeştii încă de pe timpul lui Alexandru Dimitrie Ghica, în 1949 li se confiscase totul fără acte de deposedare, cum se întâmpla în caz de naţionalizare. Tatii i se dăduse o locuinţă, un beci dacă îmi amintesc bine, pe Strada Doctor Staicovici, aproape de casa doctorului cu chip de sfânt Vasile Voiculescu, prozatorul meu preferat. Acolo se adăpostea familia mea când venea în Bucureşti. Pot afirma, prin urmare, că am luat de mic contact cu acest oraş, pe care acum îl iubesc.

– Când ai simţit că ai devenit celebru sau măcar foarte cunoscut pentru această pasiune constantă pentru istoria Bucureştilor? Te deranjează în muncă această admiraţie?

– Nu cred că este vorba de celebritate, un cuvânt care mă înspăimântă. Sunt cunoscut mai cu seamă pentru iconografia bucureşteană, deci mulţumită Cabinetului de Stampe.

– Scrii mult, te numeri printre colaboratorii pemanenţi ai „Ziarului de duminică”, unde în fiecare lună apare câte un documentar despre oameni şi case din vechime. Cum îţi alegi subiectele? Porneşti de la imagini sau de la fapte?

– Pornesc de la imagini. Faptele sunt istoria din spatele lor. Calitatea textului, lucrul ce mă preocupă în cel mai înalt grad, este direct proporţională cu veridicitatea poveştii rezultate din documentare. Am mai tot timpul începute câteva asemenea „poveşti”, finalizarea lor depinzând de şansa găsirii unei mărturii care să le încheie logic. Ce spun aici nu-i o noutate.

– Ai publicat foarte multe cărţi despre acest oraş, obiceiuri şi întâmplări vechi, de pe care ai şters praful arătându-ne cât de fermecătoare sunt. Care e cartea cu care te mândreşti cel mai mult?

– Cea căreia profesorul Ion Bulei i-a ataşat un studiu superb, care a fost premiată pentru text de Uniunea Scriitorilor, care a fost apreciată de profesorul Andrei Pippidi, care, în fine, este şi rezultatul unui colectiv cu adevărat valoros, în care subsemnatul era din multe puncte de vedere un intrus. Este vorba, desigur, de „Bucureştii în imagini în vremea lui Carol I”.

– Modestia ta afişată ironic e reală sau mască?

– Nu-mi face plăcere să epatez şi detest aroganţa. Modestia, când nu te poţi compara cu marii istorici din trecut, dar şi în viaţă, cum sunt profesorii menţionaţi, mi se pare o atitudine firească.

– Eşti optimist din fire, după ce de atâtea ori ai protestat văzând cum se distruge oraşul?

– Ar fi multe de spus pe această temă. Nu ştiu de ce, însă niciodată bucureştenii nu şi-au iubit oraşul. Când nu l-au distrus incendiile, cutremurele sau oştile invadatoare, l-au distrus ei. Au vrut mereu să reconstruiască o localitate nouă, care să semene cât mai puţin cu oraşul de dinainte. În epocile moderne, indiferent de sistemul de guvernământ, criteriile au ţinut cât de cât seama de urbanism. Totuşi, nu înţeleg de ce agresând istoria? Oraşul nou putea foarte bine să-l înconjoare pe cel vechi. De ce a trebuit să se construiască Banca Naţională în locul Hanului Şerban Vodă, Palatul Poştei în locul Hanului Constantin Vodă, Piaţa Bibescu în locul Palatului Brâncoveanu, să fie trasat un bulevard exact peste Aşezămintele Brâncoveneşti? În cazul Bucureştilor un blestem emis cine ştie de cine joacă rolul unei cutume multiseculare. Faptul că protestez când şi când se datorează unui sentiment de milă: o clădire veche, indiferent de valoarea ei istorică sau estetică, este la fel de lipsită de apărare ca peştele din acvariu.

– Ai fost, eşti fascinat de Cioran. Te-a influenţat în ce faci? Care sunt personalităţile care te fascinează acum?

– În mod paradoxal sunt un creştin convins datorită lui Cioran. Acest Prometeu din Răşinari, mereu în conflict cu Dumnezeu, a ridicat spre Cer întrebări esenţiale cărora numai divinul preopinent le putea răspunde. Aşa l-am descoperit pe Dumnezeu. Aşa am descoperit miracolul vieţii, că în absolut tot ce a descoperit şi construit omenirea nu are nicio valoare dinaintea celei mai simple celule, ea fiind vie. Nu am verificat, dar probabil orice ateu, după lecturi din Cioran, simte nevoia convertirii.

– De care dintre iluştrii cercetători ai Bucureştilor te simţi mai apropiat? De ce?

– I-am cunoscut îndeaproape pe marii istorici George Potra, Nicolae Stoicescu şi Paul Cernovodeanu. Argumentul lor era documentul. Pe de altă parte, aveau un respect deosebit pentru scrierile predecesorilor; este suficient să răsfoim un studiu semnat de Paul Cernovodeanu pentru a ne minuna de notele de subsol, indexări de o acribie maximă. Este o metodă de cercetare ce te scuteşte de erori, mai ales atunci, vezi situaţia mea, când spaţiul rezervat articolului exclude nota de subsol. Nu am mai spus-o, dar îl scriu cu note de subsol pe care le exclud în final. În general, ele mă ajută la corectare.

– Ai susţinut o dată că istoria Bucureştilor se confundă cu istoria bisericilor sale. Plănuieşti să scrii o istorie a oraşului pornind de la bisericile sale, mai ales că multe au fost distruse?

– Am în vedere un asemenea proiect, însă unele biserici, existente sau demolate, au un trecut îndepărtat, vag, presupus, chiar legendar. Nu agreez aventuri argumentate de mituri şi legende. Îmi ofensează bunul simţ.

– De ce ai spus că încă nu avem o istorie nepătimaşă a Bucureştilor? Prin ce au fost pătimaşe cele de până acum?

– S-a ignorat faptul că, până după primul război mondial, Bucureştii au fost un oraş cosmopolit. Fiecare din grupurile etnice au contribuit la istoria lui. Ar fi interesant să se ştie cât şi ce a mai rămas din contribuţiile lor în mentalul bucureştean. Au apărut unele studii şi cărţi despre maghiari, evrei, greci şi armeni, însă nu-i suficient. Aştept lucrări despre germani, turci, bulgari şi ţigani.

– De ce crezi că nu avem cultul istoriei?

– De jenă, o jenă înscrisă în ADN din vremurile când, în loc să se organizeze statal şi să aibă un rege cuceritor de noi pământuri, strămoşii s-au mulţumit cu viaţa pastorală. Asemenea italienilor şi noi suntem romani degeneraţi, şi ei şi noi am strâns rândurile într-un stat cam în acelaşi timp, dar teribil de târziu. Asta înseamnă multe secole de umilinţă, de robie, concretizate în acest refuz prostesc de asumare a istoriei. Românilor, ca şi italienilor, le-a fost străin conceptul de deznaţionalizare. E suficient să deschidem o carte de telefon pentru a constata această nepăsare. Ungurii au venit din Asia, dar astăzi sunt la fel de europeni, rasial vorbind, ca francezii, germanii etc. Desigur, au obţinut europenizarea prin deznaţionalizare, în zona estică a Panoniei prin deznaţionalizarea „păstorilor” români. Suntem, din cauza nepăsării strămoşilor, o naţiune mică, indiferent de numărul ei şi de dimensiunea teritoriului administrat de ea. Marele Ştefan a ajuns de două ori în preajma Bucureştilor, dar nu i-a trecut prin minte să cuprindă Valahia şi să ridice noul stat la rang de regat. Nu avea un precedent ca să gândească măreţ. A sfârşit prin a închina mica Moldovă jinduită de vecini – nu hrăpăreţi, ci normali, – Sultanului de la Constantinopol, adică unui suzeran al cărui strămoş pornise cu doar două veacuri înainte la cucerirea lumii bizantine în fruntea unei armate de două sute de oameni… O naţiune mare a fost, este şi va fi imperialistă, a se vedea cum au ajuns mari puteri Rusia, Franţa, Anglia, SUA şi aşa mai departe.  

– Care sunt pasiunile lui Emanuel Bădescu?

– Mozart, Weber, opera italiană, Caragiale, tatăl şi fiul, Eminescu pentru Doina şi Ruga unui dac, Paul Gottereau, Louis Blanc şi Marcel Iancu.

– În sfârşit, o întrebare indiscretă (ca şi cum multe dintre cele de până acum n-ar fi fost!): fumezi ca un turc, de ce nu te laşi de fumat?

– Mă ajută să mă concentrez şi să aprofundez. Ador concluziile logice şi foarte personale. Cred că, în ceea ce mă priveşte, renunţarea la acest obicei ar avea ca efect o scădere calitativă drastică. Dacă nu mă înşel şi Eminescu şi Caragiale au fost fumători înrăiţi. Fără a mă compara cumva cu ei, presupun că şi ei au simţit acel ajutor – astăzi cam costisitor – venit de la modesta ţigară fumegândă.