Eduard Dinu, ASE: Piloni pentru supravieţuirea României ca naţiune. A doua parte – infrastructura şi resursele materiale

Infrastructura, reprezentată de reţeaua de drumuri şi respectiv de telecomunicaţii, reprezintă cureaua de transmisie dintre cele trei categorii de resurse – materiale, umane şi respectiv financiare. Gestionarea eficientă a acestora la nivelul unei naţiuni este utopică în condiţiile unei infrastructuri precare. Raportul „The Global Competitiveness Report 2014-2015“ întocmit sub egida World Economic Forum cu sediul la Lausanne include infrastructura în cadrul cerinţelor de bază în vederea asigurării competitivităţii economiei naţionale: „O infrastructură extensivă şi eficientă este critică pentru asigurarea funcţionării reale a economiei, deoarece este atât un factor important în determinarea localizării activităţilor economice, cât şi în stabilirea tipurilor de activităţi sau a sectoarelor care pot fi dezvoltate într-o ţară“. Din păcate, în cazul României cureaua de transmisie constituită de infrastructură este, aproape total aş spune, gripată (poate cu excepţia telecomunicaţiilor, unde gradul de dezvoltare permite în bună măsură îndeplinirea eficientă a rolului principal al acestora). Este una din cauzele apariţiei şi adâncirii unor disparităţi periculoase în ceea ce priveşte gradul de dezvoltare dintre diferitele regiuni ale ţării şi, îndrăznesc să afirm, un factor periculos chiar în asigurarea eficientă a capacităţii de apărare strategică a teritoriului naţional. Reţeaua de transport feroviar este probabil în starea cea mai precară dintre toate alternativele de transport.

În secolul în care aproape peste tot pe glob viteza medie de circulaţie pe calea ferată creşte, în România se reduce. Calcule sumare făcute pe baza datelor de pe site-ul companiei naţionale de căi ferate indică o viteză medie extrem de redusă pentru trenurile de persoane, de cca 55-60 kilometri pe oră. 400 de kilometri parcurşi în şapte ore! „Time is money“ parcă se spune...

În ceea ce priveşte transporturile rutiere, principala componentă în măsură să asigure eficienţa lor o constituie reţeaua de autostrăzi.

La finele anului 2013 România dispunea de cca. 650 kilometri, puţin mai mare decât în cazul Bulgariei (a cărei suprafaţă este oricum semnificativ mai mică decât a României), în timp ce Ungaria avea o reţea de peste 1.500 kilometri de autostrări, Polonia de 1.360 kilometri, iar Croaţia de cca. 1.300 kilometri (sursa datelor este organismul de statistică al Uniunii Europene – Eurostat).

Clasamentul competitivităţii inclus în raportul sus menţionat poziţionează la nivel de ansamblu România pe locul 59 din 144 de ţări, cu precizarea că locul ocupat la criteriul „infrastructură“ este semnificativ mai slab – 85.

În ceea ce priveşte resursele materiale aş menţiona un truism evident: simpla lor existenţă nu este în măsură să asigure bunăstarea. Capacitatea de a genera valoare adăugată din exploatarea acestora este pârghia prin care se poate asigura bunăstarea. Ceea ce presupune indisolubil competitivitate la nivelul industriei prelucrătoare.

O analiză fie ea şi sumară a structurii exporturilor României, indicator în măsură să dimensioneze competitivitatea unei economii naţionale, relevă o pondere încă importantă deţinută de produsele primare sau cu un grad scăzut de prelucrare. Datele disponibile furnizate de către Ministerul Economiei cu privire la exporturile realizate pe primele opt luni ale anului 2014 atestă cele afirmate anterior. La valoarea totală a exporturilor României în perioada menţionată de cca. 34 miliarde euro au contribuit exporturile de cereale – cca. 1 miliard euro, seminţe – cca. 420 mil. euro, animale vii – cca. 300 mil. euro, lemn tăiat – cca. 480 mil. euro, deşeuri – cca. 300 mil. euro, etc. Ponderea exporturilor cu grad înalt de tehnologie în total se situa în 2012 la numai 6% mult inferioară comparativ cu cea înregistrată în alte ţări din Estul Europei. Sigur că pot fi identificate şi exemple pozitive cum ar fi industria auto (atât produse finite cât şi componente) sau industria de soft, numai că aceste exemple valorifică primordial resursele materiale şi nu pe cele materiale.

Principalele direcţii strategice derivă în mod logic din cele menţionate mai sus:

1) de departe factorul cel mai important îl constituie crearea şi dezvoltarea unei reţele optime de transport rutier (autostrăzi) simultan cu modernizarea celei feroviare. Atragerea fondurilor europene este vitală în acest sens. Este prima condiţie pentru circulaţia eficientă atât a bunurilor, cât şi a persoanelor (forţa de muncă mai ales). Acest lucru ar contribui la reducerea disparităţilor de dezvoltare dintre diferitele regiuni ale României, mai ales a Moldovei;

2) încurajarea pe toate căile a exporturilor de produse cu un grad ridicat de prelucrare şi valoarea adăugată simultan cu descurajarea celor de produse primare care pot genera în fapt avantaje competitive altor naţiuni (benzină, lemn neprelucrat, deşeuri, etc.). Nu are sens economic pentru o naţiune ce îşi propune dezvoltarea să exporţi animale vii şi să imporţi semipreparate din carne în formă refrigerată de exemplu. Un exemplu pozitiv îl poate reprezenta sectorul de vinificaţie;

3) asigurarea unei stări de competiţie specifice economiei de piaţă în sectoarele predispuse la comportamente anticoncurenţiale cum este cel al desfacerii de combustibili. Eventualele preţuri ridicate practicate în aceste sectoare ca efect direct al unei concurenţe mimate se transmit la nivelul întregii industrii prelucrătoare şi afectează grav competitivitatea acesteia pe plan european şi mondial.