Yasmin, Ducu, Neculai, Enescu/ de Luminiţa Batali

Autor: Luminita Batali 18.12.2014

„Conversaţie după înmormântare”, piesa Yasminei Reza în regia lui Alexandru Darie, premiera de la Bulandra, este nu doar o realizare regizorală şi actoricească plină de vitalitate şi adevăr artistic ci şi o partitură scenografică – Octavian Neculai, de lighting design – Alexandru Darie şi muzicală – Adrian Enescu, care se desfăşoară cu aşa o înaltă ştiinţă şi înţelepciune artistică şi care se contopesc aşa de viu şi insesizabil (întocmai ca viaţa) cu curgerea firească a dramei, încât perceperea distinctă a fiecăreia din aceste creaţii nu e decât o operaţie intelectuală oarecum artificială.

Pentru a nu dezvălui prea mult din piesa la care vă invităm să participaţi, vom spune doar că este vorba de o comedie neagră din creaţia unei scriitoare franceze din opera căreia Bulandra a mai reprezentat recent minunata „Artă” – Yasmin Reza.  De asemenea, pentru  că ne propunem să punctăm ceva despre scenografie şi designul de lumini, nu vom spune aici prea mult despre regie sau despre jocul minunaţilor Marius Chivu, Cornel Scripcaru, Dan Aştilean, Daniela Nane, Ioana Macarie şi Camelia Maxim. Şi nici nu dorim să descoperim mai mult decât trebuie despre piesă vorbind despre scenografie, pentru a nu răpi nimănui plăcerea de a o vedea.

În sala Studio Space, un loc excelent, care ne apare, ca să-l parafrazăm pe Le Corbusier, ca o adevărată „machine a jouer” şi care transmite din plin sentimentul prezentului, de ceva strict contemporan, de aici şi acum, spectatorii, amplasaţi pe laturile lungi ale dreptunghiului paralelipipedic al scenei, de o parte şi de alta, se regăsesc în faţa unui decor care imaginează în mijloc un câmp cu iarbă înaltă, necosită şi câteva răzleţe şi voit modeste vizual, flori de câmp. De o parte şi de alta a câmpului-dreptunghi, se află două alte dreptunghiuri verticale dar uşor înclinate spre interior, cu deschideri libere – spaţii de trecere. Elemente plurivalente, ele sunt citibile fie ca zid lucrat de vreme, fie ca (datorită tratării cromatice a suprafeţelor ca o pictură abstractă) orizont, cer cu ploaie şi pete de lumină.

Ideea scenografică cea mai puternică şi sugestivă, care situează de la început spectatorul în contextul ideii generale a piesei, este situarea nivelului de joc la nivelul privirii celor din rândul întâi, deci privirea este la nivelul sau chiar puţin sub nivelul firelor de iarbă, înalte (care ocultează ceva din vederea către spaţiul de joc). 

Efectul pe care-l obţine această amplasare a spectatorului la un nivel care pare să-l conducă spre a privi, prin raportare la spaţiul de joc, vag de sub pământ, este formidabil. Emoţie, tulburare, uşoară nelinişte, care nu afectează însă recunoştinţa interioară pe care orice spectator de teatru o resimte faţă de aşa o experienţă de amplasare într-un context spaţial neaşteptat, recunoştinţa faţă de o surpriză inţială profund ludică şi reuşită care deschide calea celorlalte surprize: ale desfăşurărilor dramatice, ale regiei, ale jocului şi scenografiei. Această poziţionare necovenţională a spectatorului ţine de un autentic gest scenografic, pentru care, oarecum, prin titlul-enunţ al piesei, acesta este pregătit.

Să mai spunem că neverticalitatea, înclinarea panourilor care închid într-un fel la capete dreptunghiul spaţiului de joc, are legătură, credem şi cu ceva din învăţămintele scenografice ale expresionismului, zidurile înclinate având, aşa cum au arătat exegeţi reputaţi precum Denis Bablet, rolul de a crea nelinişte, de a perturba sentimentul de ordine (Mihaly Czsikszentmihalyi).

La capitolul costume citim că e vorba de o colaborare cu Edita Studio and Trends by Adina Buzatu. Ele sunt relativ împlinite formal şi cromatic dar nu am avut sentimentul necesităţii estetice în cazul lor precum în cel al scenografiei. Oarecum în cheie pitorească, ele evită, poate voit, sentimentul eleganţei şi aduc la costumele bărbăteşti nişte note de nepotrivire, poate dorite, care încarcă mult discursul vizual – de exemplu în acelaşi costum, model floral şi carouri, pantaloni scurţi – elemente potrivite cu zone exotice, aşadar costume pe baza cărora nu poţi situa geografic sau cultural personajele. Dar actorii le-au adoptat firesc şi au lucrat bine cu aceste costume şi acesta e lucrul cel mai  important.

Înainte de a ne întoarce la scenografie dorim să punctăm excelenta partitură a lighting designului care a acompaniat imperceptibil situaţiile dramatice, într-o suită de schimbări care au făcut trup şi suflet cu jocul actorilor, imperceptibil în pofida schimbărilor de tonalitate de la strălucirea naturală a luminii de zi la inundarea într-o mare violet a întregului spaţiu de joc. Nu ştim dacă „acompaniat” e cuvântul potrivit: poate ar trebui să spunem că lumina a îmbrăţişat, a sus-ţinut, adică a purtat pe sus înţelesuri teatrale fără absolut nici o stridenţă, fără nici o suprasolicitare şi captare de atenţie, cam în sensul în care definea Dieter Rams ideea de „good design”. Eleganţă şi spirit, asta a fost gândirea designului de lumini.

La fel şi muzica excepţionalului creator Adrian Enescu. Nu ştim când apărea, nu ştim când se insinua între voci, între linişti, era de acelaşi firesc ca un fenomen al naturii. La fel şi elementele melodice a căror originalitate şi rafinament poartă o semnătură unică, creatoare a unei atmosfere perfecte pentru teatru. Şi nu a fost niciodată în exces. Muzică reflexivă cu prezenţă perfectă.

Întorcându-ne la scenografie vom mai observa  mobilierul de grădină, sugerând uitare şi părăsire: un dulăpior rustic, câteva scaune, o măsuţă, neutre dar picturale, evocatoare … Un decor caracterizat cromatic şi formal de o  parcimonie inteligentă. Şi rafinament de gândire. De formaţie arhitect, Octavian Neculai ne prilejuieşte adesea întâlniri speciale cu gândirea sa profesională. Scenografia îi permite să aducă dinamism în structuri arhitecturale altfel imobile şi am mai observat această propensiune a sa şi în remarcabilul Hamlet semnat de Liviu Ciulei cam acum un deceniu, când o colonadă de elemente aurii de o acuzată verticalitate se modifica, se reconfigura, sub ochii noştri. Acum, la final, panourile înclinate se răstoarnă spre interiorul scenei, purtând deasupra nişte modeste pietre de mormânt, verticale. Între ele, la mijlocul scenei, personajele stau pe scaune, ca într-un cerc static.

 

Fotografii de Mihaela Marin