Matematică, fizică, teologie…/ de Marius Vasileanu

M-am întrebat uneori care va fi viitorul creştinismului şi al ortodoxiei, în special, într-un viitor mediu – peste 50, peste 100 de ani, să spunem. Fără îndoială, răspunsul standard este că are Dumnezeu grijă de asta, eu trebuie să-mi văd de salvarea propriului suflet.

Întrucât astfel de proiecţii se fac uneori, mai ales la ceasuri precum acesta, de final de an, îndrăznesc câteva gânduri referitoare strict la creştinismul ortodox. Am mai scris pe această temă, chiar pe pagina de faţă (vezi aici), nu vreau să mă repet. Două evenimente s-au petrecut însă, recent, care m-au stimulat să reiau acest subiect.

Întâi, apar din nou sondaje care aşază Biserica la o cotă de încredere din ce în ce mai mică, aproximativ 60%, după ce a avut binişor peste 80% cu doar câţiva ani în urmă. Nu ştiu dacă există vreun sondaj onest din acest punct de vedere, care să fi pus în aceleaşi condiţii de cercetare sociologică aceeaşi întrebare de-a lungul timpului referitoare la încrederea în Biserică. Gurile rele ar spune că sondajul respectiv este încă generos întrucât majoritatea celor care răspund se referă de fapt la credinţa în Dumnezeu, nu neapărat la încrederea în Biserică şi în clerul care-o reprezintă – ceea ce este cu totul altceva. Pe de altă parte, să nu mi se spună că absolut toţi cei intervievaţi sunt credincioşi ortodocşi, căci despre Biserica Ortodoxă Română (BOR) este vorba, în general, când spunem Biserică, evident, fiind confesiunea majoritară. Hăţişuri multiple, aşadar. Probabil şi manipulări, date fiind eforturile din ultimii ani ale ateismului militant de a scoate religia din şcoli.

Cert este că BOR a pierdut în mod evident din cota de simpatie, din varii motive, nu este cazul să le amintesc acum, tocmai în pragul sărbătorii Naşterii Domnului. Şi mai cred ceva: abia acum, după 25 de ani de la căderea zidului Berlinului şi, în bună măsură, a comunismului, se poate spune că BOR a intrat cu adevărat în modernitate. Paradoxal, cu toate ororile sale şi imensele persecuţii la adresa religiei, comunismul a şi prezervat BOR, ca într-un balon de sticlă, ţinând-o departe de încercările (post)moderne la care au fost supuse Bisericile creştine în Occident în a doua jumatate a secolului XX. Poate că încet-încet ne apropiem de cota reală de încredere în Biserică şi mai ales în cler...

Dar să nu fim ipocriţi, Biserica este formată din toţi credincioşii, inclusiv din cei care scriem/citim aceste rânduri. O mai bună adecvare la realităţile lumii în care trăim, fără a face neapărat concesii de ordin canonic ori dogmatic, se impune.

De unde şi cealaltă veste, sosită tot zilele trecute, aparent banală. Undeva, dar nu oriunde, în Ţinutul Neamţului, la o mănăstire, s-a petrecut alegerea unui nou stareţ. Este vorba despre Mănăstirea Sihăstria (foto), întrucât fostul stareţ, Pr. Victorin Oanele, a plecat din această lume, cu câteva săptămâni în urmă. Surpriza a fost că noul stareţ ales de comunitatea monahală şi confirmat de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei are două licenţe: una în fizică, cealaltă în teologie… Este un om tânăr de 43 de ani.

Aceasta poate fi şansa şi ieşirea din impas a ortodoxiei! Dacă la o mănăstire-fanion, precum Sihăstria Nemţului, s-a petrecut un astfel de eveniment, eu rămân optimist. Fără îndoială, viaţa duhovnicească/spirituală primează, iar nu pregătirea şi studiile lumeşti. Dar nici cele din urmă nu pot fi ocolite în luarea unei asemenea decizii. Dacă şi creştinismul ortodox îşi revine rapid prin cultivarea unor astfel de oameni, a căror pregătire spirituală (duhovnicească) să fie secondată de serioase studii într-ale disciplinelor academice non-teologice, va putea da răspunsuri adecvate, iar nu urechiste, pelerinilor care sunt frământaţi de uriaşele provocări ale acestei lumi.

Nu este un accident, desigur, personal cunosc mai mulţi teologi ortodocşi români care iniţial au făcut studii universitare de matematică ori de fizică. Unii au devenit preoţi, alţii chiar au intrat în monahism. Ce poate fi mai frumos decât un astfel de parcurs? Un astfel de cleric care ştie fie fizică, fie chimie, fie matematică, fie informatică, fie genetică, fie medicină etc., alături de teologie, va vorbi de la o altă înălţime despre interferenţa noilor ştiinţe şi tehnologii cu dogma şi viaţa creştină în general.

Peste jumătate de veac sau un veac s-ar putea ca ortodoxia să nu se mai adreseze babelor pentru simplul motiv că nu vor mai fi foarte mulţi fără de pregătire superioară. De unde şi imperativul selecţiei unor clerici care să ştie a li se adresa adecvat.

Şi mai am un motiv de bucurie: se revine, constat, la momentul de normalitate atins de ortodocşi în interbelicul românesc pe când astfel de interferenţe ştiinţă-religie erau deja experimentate cu succes. Voi da exemplul unui om de a cărui biografie m-am ocupat îndelung în ultimii ani: profesorul Alexandru Mironescu, care terminase fizica şi chimia în România, şi-a susţinut o teză de doctorat în filosofie tot la Bucureşti şi o alta în chimie la Paris (Sorbona). Personalitate emblematică a Mişcării Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim, Alexandru Mironescu nu era nicidecum singurul om de ştiinţă român animat de mistica ortodoxă şi de isihasm. Mai participau la conferinţele de la Mănăstirea Antim, între anii 1945-1948, şi alte personalităţi specializate în matematică, de pildă: Octav Onicescu, Dan Barbilian (poetul Ion Barbu) ori viitorul profesor parizian Valentin Poenaru etc. Dar şi dintre cei care urmau să se lase îmbrăţişaţi curând de viaţa monahală întâlnim la Mănăstirea Antim a anilor ’40- ’50 oameni cu pregătire în matematici: Pr. Andrei Scrima, Pr. Petroniu Tănase etc. Mai veneau acolo – alături de teologi –, medici, biologi, compozitori, arhitecţi, jurişti, scriitori, filosofi, istorici ai artelor etc., frământaţi cu toţii de mistica ortodoxă de cea mai înaltă factură.

Iată o altă faţă a ortodoxiei româneşti – de departe, mult mai simpatică pentru un intelectual! Acestea erau România şi creştinismul ortodox dinainte de comunişti, spre aceasta, sper, se va reveni din ce în ce: spre normalitate.