Darul comuniunii/ de Marius Vasileanu

Bucuria Naşterii lui Hristos nu este deplină decât atunci când devii conştient de valoarea darurilor pe care acesta ni le-a făcut. Cel mai mare dar este, bineînţeles, acela al coborârii Mântuitorului între oameni.

Iată de ce trăim, simbolic, o adevărată sarabandă a darurilor pe care ni le facem unii altora în aceste zile. Fără îndoială, sărbătorile precreştine ale finalului de an au adus o amprentă vizibilă adesea, încă, astăzi, şi în creştinismul ortodox, inclusiv prin darurile cu care sunt „cumpărate” (ne închipuim noi) binecuvântările şi darurile cereşti.

În realitate, unul din cele mai importante şi diafane daruri, totodată, făcute nouă, creştinilor de toate confesiunile, este darul comuniunii întru Hristos...

Împărtăşirea cu Hristos – prin săvârşirea liturghiei – este doar un versant. Comuniunea înseamnă mult mai mult – şi la acest capitol, noi, ortodocşii suntem ceva mai deficitari. Cum poate să-şi închipuie cineva că Bucuria întru Hristos poate fi deplină odată ce există încă în jurul nostru, uneori mai aproape decât ne închipuim, oameni mai trişti ca noi – năpăstuiţi care nu au ce pune pe masă în aceste zile de desfrâu alimentar!? Degeaba ne tot facem urări şi daruri unii altora – rudelor, prietenilor şi celor apropiaţi, îndeobşte – când aproapele nostru nu primeşte daruri de la niciun semen!

...Amintesc un singur exemplu, dar ar putea fi aduse nenumărate altele, căci societatea românească este plină de oameni năpăstuiţi, de nevoiaşi. Discutam zilele trecute cu cineva – în pregătirea unui material mai amplu – despre adolescenţii şi tinerii aflaţi astăzi în închisorile din România. O lume prea puţin cunoscută, dură, plină de dureri şi de devieri de la firesc. Da, există – şi nu puţini – adolescenţi de 14 ani sau mai mulţi, aflaţi astăzi în închisoare pentru motive care pot fi argumentate legal. Cum este lumea lor, unii fiind nevoiţi să trăiască acolo, poate, întreaga tinereţe, este o discuţie dureroasă.

Dar creştinul a învăţat de la Iisus Hristos că acesta vrea îndreptarea păcătosului, căci şi pentru unii ca aceştia, pentru bolnavi, pentru cei cu diverse dizabilităţi, pentru bătrânii care nu mai au pe nimeni – pentru cei mai defavorizaţi oameni din această lume – şi pentru ei s-a Întrupat. Aşadar, cum se implică Biserica în astfel de cazuri? Trebuie s-o spunem răspicat, în ultimii ani, Biserica Ortodoxă Română (BOR) a recuperat enorm pe acest teren! Dar nu este nicidecum suficient. Fiindcă Biserica suntem cu toţii, deopotrivă, cler şi simpli credincioşi. Consider că prea puţine organizaţii civice, prea puţine ONG-uri pretins creştine îşi aduc aminte mai ales în aceste zile de oamenii defavorizaţi (aş putea veni cu exemple năucitoare). BOR prin preoţii şi ierarhii săi trebuie să fie un fel de manager, o interfaţă, o balama, iar nu neapărat iniţiator, chiar dacă există deja numeroase iniţiative venite şi din partea acestora.

Noi, oamenii simpli, indiferent de credinţă şi de confesiune, putem dărui mai mult celor năpăstuiţi de soartă, mai ales în aceste zile ale Darului prin excelenţă făcut nouă de/prin Iisus Hristos!

Românii nu sunt foarte solidari la acest capitol, încă. Este adevărat, deceniile de comunism şi istoria plină de vitregii a acestui spaţiu românesc a determinat ca păturile defavorizate să constituie majoritatea. Astăzi suntem, cred, într-un punct de trecere, la propriu. Cei 25 de ani de la răsturnarea regimului comunist aduc în prim-plan nu neapărat oameni mai bogaţi, cât oameni tineri cu alte reflexe – mai sănătoase, sper, în măsura în care aceste noi generaţii sunt şi educate astfel –, cu o altă viziune. Indiferent de confesiunea ori de credinţa fiecăruia, să nu uităm de cei mai trişti ca noi!

Cel care înţelege în adâncul său ce înseamnă darul comuniunii, nu numai că va dărui – constant – câte ceva măcar din puţinul pe care-l are, dar va şti că actul de a (te) dărui este cea mai mare bogăţie lăsată omului de Hristos.

Vă doresc un Crăciun cu bucurie şi pace lăuntrică!