O nouă carte despre Nadia/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea 08.01.2015

O carte apărută la începutul anului 2014 în Franţa, despre viaţa celebrei Nadia Comăneci, despre care s-a scris foarte mult, inclusiv biografii, a apărut şi în româneşte în a doua parte a anului. O semnalăm întrucât este deosebită de tot ce s-a tipărit până acum. Nu este o biografie strictă, ci mai degrabă un roman despre un sistem totalitar şi o fetiţă manipulată de regimul comunist şi care, după ce creşte, devine femeie şi fuge din ţară, este manipulată aidoma în Occident. Sunt foarte multe fapte absolut reale în cartea Lolei Lafon, autoarea pare că o consultă pe celebra gimnastă, îi solicită informaţii, îi trimite capitolele scrise pentru a obţine comentarii, dar în realitate n-a existat nicio relaţie între cele două femei, pentru că scriitoarea n-a avut vreodată intenţia să scrie o biografie.

Fascinată de viaţa Nadiei, care a uluit lumea la Olimpiada de la Montreal, când calculatoarele au îngheţat pentru că nu fuseseră programate pentru nota supremă şi au transformat-o în idol, dar în egală măsură de viaţa românilor din comunism, Lola Lafon povesteşte în mare măsură ce îşi imaginează ea despre sportivă. O fetiţă care a servit interesele unui om şi ale unei gândiri politice, ale cărei dorinţe proprii au fost copleşite cu unicul scop de a crea o imagine falsă pentru lumea întreagă. O epocă plină de cruzime, în care nu contau nici dorinţele personale, nici capacităţile trupului, ci doar directivele politice şi lipsa oricărui sentiment.

Pentru o generaţie întreagă ajunsă la maturitate după 1990, fără amintiri şi neîncrezătoare în ce i se relatează, zugrăvirea comunismului este zguduitoare şi terifiantă.

„În Vest, se ştia adevărul. Oh, desigur, versiunea ro­mantică a fascinat timp de câteva zile, să zicem până în 24 decembrie 1989, ajunul Crăciunului. Poporul care se ridică în sfârşit, drapelul găurit, mulţimile care cântă libertate, libertate, căderea dictatorului, bucuria de a fi eliberaţi de comunism pentru a merge în fine spre o transparenţă modernă, gata cu principiile desuete şi li-berticide! Îmbătată de succesele de audienţă, mass-media occidentale nu se încurcă cu virgule şi înmulţeşte morţii de la Timişoara, la urma urmei, ce sfârşit mai bun să dai Istoriei decât acele cadavre ale marxism-leninismului, acei martiri exemplari ai unui şef de stat pe care Franţa 1-a decorat nefericit, cu câţiva ani înainte, cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare...

Apoi, foarte repede, stingheriţi că n-au fost destul de atenţi la detaliile ultimei performanţe comuniste, arbitrii din Vest sancţionează acea mascaradă de proces, bruta­litatea execuţiei, da, chiar aşa, românii intră puţin cu stângul în balul nostru democratic. Istoria e deformată de minciunile lor, de trucaje grosolane, de false grămezi de cadavre.

Verdict: «Pseudorevoluţia română nu e decât un basm. O înscenare pregătită cu grijă de serviciile secrete ruseşti, în înţelegere cu americanii. Românii n-au făcut mare lucru! Gorbaciov venise la Bucureşti cu doi ani îna­inte ca să insiste în legătură cu o liberalizare a regimului, dar Ceauşescu, evident, se îmbăţoşase. După căderea Zidului Berlinului şi a regimurilor comuniste din jur, era de neconceput ca Bătrânul să rămână neclintit. Problema era nu de a şti dacă va cădea, ci în ce mod.»

Şi, în timp ce iau notă de acele dovezi «incontesta­bile», îmi vine din nou în minte furia Nadiei,  durerea ei când avea impresia că nu ascult ce spune, cu ceea ce numea ea «aroganţa mea occidentală», modul meu de a zugrăvi blocul din Est caricatural, cenuşiu. Stupefacţia mea jenată când, la Bucureşti, am fost confruntată cu amintirile contradictorii ale unora şi altora pe când eu  venisem să le aflu coşmarurile. Suspinele ostenite ale Nadiei în faţa reticenţei mele de a accepta că laboratorul fetiţelor, acel sistem atât de defăimat de dresaj de gim­naste comuniste, fusese reprodus de Vest într-un mod formidabil îndată ce putuse să pună mâna pe secretele de fabricaţie.

Mass-media occidentale gestionează povestea Revoluţiei române, o istorie foarte asemănătoare cu cea a Nadiei C: numere, arbitri şi transmisie în direct. Revoluţia, în iarna lui 1989, a fost show-ul mondial fas­cinant, spectacolul aţâţător al unei prăbuşiri, care 1-a de­tronat pe cel al gimnastelor implacabile, care nu cădeau niciodată.

Dar ea? Ce-a gândit ea despre această supunere co­lectivă la care a asistat banal, în faţa televizorului dintr-o cameră de motel american, din care trebuia să plece în fiecare zi, urmărită de presă?”

O scriere incisivă, dar şi o pasionantă meditaţiei asupra evoluţiei corpului feminin şi despre o adolescenţă răpită.

 

*)Lola Lafon – Fetiţa care nu zâmbea niciodată. Traducere din franceză de Viorel Vişan. Editura Trei