25 de ani degeaba? În 1990, România a desfiinţat liceele industriale. Astăzi, sunt considerate „salvarea“ pentru piaţa muncii. Dar cine plăteşte pentru aceste erori care au subminat economia?

În toamna anului 1989, Sorin P. intrase într-a IX-a, la clasa de matematică-fizică a unui liceu industrial dintr-un oraş din Moldova. Restul claselor a IX-a, de la B la F, erau de mecanică. În afară de diploma de bacalaureat, absolvenţii aveau la încheierea clasei a XII-a şi un certificat de sudor. 

„Ţin minte că am făcut în primul trimestru două sau trei săptămâni de practică la un atelier mecanic. Aveam şi ore de Ştiinţa Materialelor. Apoi, din clasa a X-a, liceul a devenit teoretic, cu clase de matematică-fizică, de chimie-biologie sau de filologie. Nu mai erau necesari sudorii“, spune Sorin.

Astăzi însă, este în mare vogă revenirea la acest model „dual“ de dinainte de 1989 – teorie plus pregătire pentru o meserie încă din liceu.

Întrebarea este: de ce în 1990 învăţământul industrial era considerat rău, iar astăzi a devenit din nou bun?

Multe companii spun astăzi că vor candidaţi care să ştie o meserie, cum este cea de sculer-matriţer, sudor sau electrician, programatori sau vorbitori de o altă limbă străină decât engleza (care, oricum, este obligatorie). Volumul cel mai mare de cereri este de meseriaşi, acutizat şi de desfiinţarea şcolilor profesionale în 2009 de către ministrul educaţiei de atunci, Ecaterina Andronescu (pe motiv că nu mai erau tineri doritori să înveţe o meserie). Deşi acest sistem de învăţământ a reînviat în 2012, numărul elevilor înscrişi  în prezent în şcolile profesionale (de circa 26.000) este insuficient, fiind de peste 11 ori mai mic decât în anul 1995.

„După 25 de ani, lucrurile revin la normalitate. A fost o utopie iraţională să credem că o ţară se poate baza doar pe absolvenţi de studii superioare, analişti, progamatori sau assistant manageri. A fost o iluzie, o rătăcire colectivă să credem că ţara poate rezista fără oameni care să lucreze în industrie. Discuţiile despre reinventarea învăţământului profesional ne readuc în normalitate, câtă vreme 30% din PIB este în continuare generat de industrie“, crede profesorul Vasile Dâncu, sociolog şi profesor universitar la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, care este şi preşedinte al Institutului Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES).

El spune că această înclinaţie către învăţământul teoretic a avut un efect negativ şi asupra concurenţei la facultăţile care produc ingineri, având în vedere că aproape „a dispărut“ competiţia pentru acele locuri, dar şi din şcolile profesionale, iar statul trebuie să găsească o modalitate de a creşte cifrele de şcolarizare în învăţământul profesional şi să ajute firmele să formeze cât mai bine tinerii.
 

Numărul de absolvenţi de profesională a scăzut de 20 de ori

În 1990 erau doar 11.600 de absolvenţi de licee şi colegii teoretice, iar numărul acestora a crescut de mai bine de şase ori până în anul 2012, arată cele mai recente date de la Statistică. La polul opus este statistica privind liceele tehnice, care au ajuns să aibă mai puţin de 70.000 de absolvenţi pe an, la jumătate faţă de anul 1990.

De asemenea, România a ajuns să aibă 5.000 de absolvenţi de şcoli profesionale pe an, de 20 de ori mai puţini decât în 1990, dar şi-a crescut de peste patru ori numărul licenţiaţilor, până la 111.000 de tineri absolvenţi pe an.

Dacă în perioada comunistă absolvirea liceului era populară în rândul majorităţii tinerilor cu vârstă şcolară (s-a făcut trecerea de la perioada în care liceul era pentru elite), imediat după căderea comunismului a avut loc o „avalanşă“ de înscrieri la facultate, care a atins apogeul în perioada 2006-2007, odată cu explozia învăţământului universitar privat şi când piaţa „livra“ peste 200.000 de absolvenţi de facultate pe an.  Dar transformarea, în regimul ceauşist, a învăţământului teoretic în în­vă­ţământ „profesional“ în înţelesul de astăzi nu a fost văzută cu ochi buni. În cartea „România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500- 2010)“, profesorul Bogdan Murgescu de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti subliniază: „Programul Partidului Comunist Român din 1974 statua fără echivoc: în şcolile de toate gradele, în cadrul procesului de în­vă­ţământ se va organiza participarea efectivă a profesorilor şi elevilor la activitatea productivă. Deşi efectele s-au făcut simţite în întregul sistem de învăţământ, consecinţele acestei politici au fost deosebit de grave pentru învăţământul liceal şi superior. (…) Ofensiva împotriva pregătirii teoretice largi a fost însă mult mai amplă, cuprinzând şi o dramatică redistribuire a locurilor în favoarea profilurilor industriale, precum şi introducerea în planurile de învăţământ a unor săptămâni compacte de practică în producţie“.
 

Învăţământul teoretic ne apropia în statistici de media Europei

Studiile arată că, deşi tinerii vor o meserie din categoria „gulerelor albastre“, în industria manufacturieră, pă­rinţii îi îndeamnă spre studii care să le asigure joburi în birouri. Peste jumătate dintre tinerii cu vârste între 18 şi 24 de ani chestionaţi într-o cercetare realizată de firma D&D Research s-ar orienta către o meserie din categoria „gulerelor albastre“, pentru că se poate învăţa rapid, le permite să lucreze în Europa şi le garantează câştiguri imediate.

„În perioada 1989-1990 alta era percepţia, pe fundalul democraţiei şi al accesului la educaţie, s-a făcut trecerea spre învăţământul teoretic din anumite dorinţe, cum ar fi dorinţa de a ne apropia cât mai mult de media Uniunii Europene cu câţiva indicatori, precum numărul de studenţi, numărul de liceeni sau gradul de cuprindere în învăţământul preşcolar şi primar, ca să micşorăm distanţele dintre noi şi Europa“, a explicat profesorul Marian Banu, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti. El spune că apoi au urmat reforme şi anularea unor reforme, iar realitatea economică din prezent este alta faţă de acum 10-15 ani, iar şcolile nu mai pot pregăti forţă de muncă fără viitor.

„S-a revenit la varianta învăţământului tehnic profesional rapid, pentru că este nevoie de o astfel de pregătire. Nici nu putem face un liceu sau 10 clase pentru calificarea de sudor.“

Lucrurile încep să se schimbe, pentru că nu e normal să pregătim tineri submediocri în licee teoretice, care să nu ia bacalaureatul şi care la finalul liceului să nu aibă nicio calificare. Ne propunem să mediatizăm această politică de reinventare a şcolilor profesionale şi să transformăm învăţă­mântul profesional după modelul german şi spaniol. Aşa, cu o astfel de pregă­tire, vom înlocui uşor-uşor instalatorul polonez sau agricultorul spaniol“, a adăugat Marian Banu.

Bogdan Murgescu, profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti: Programul comunist din 1974 statua fără echivoc: în şcolile de toate gradele, în cadrul procesului de înăţământ se va organiza participarea efectivă a profesorilor şi elevilor la activitatea productivă. Deşi efectele s-au făcut simţite în întregul sistem de învăţământ, consecinţele acestei politici au fost deosebit de grave pentru învăţământul liceal şi superior.

Ordonanţa care prevede învăţământul dual, controversată

La finalul anului trecut, Guvernul a introdus, printr-o ordonaţă de urgenţă, o formă suplimentară de învăţământ profesional, în regim dual, care ar presupune ca elevii din unele şcoli profesionale să încheie contracte de muncă cu companiile, în cadrul cărora să facă practică încă din timpul studiilor. Deşi învăţământul dual funcţionează de mai bine de un deceniu în Germania şi este apreciat de angajatorii de acolo, oamenii de afaceri din România spun că în forma actuală produce confuzie. De ce?

Sistemul de învăţământ profesional a avut un început greoi la reintroducerea sa în 2012, pentru că atât mediul privat, cât şi elevii nu s-au arătat foarte interesaţi. Totuşi, situaţia s-a mai ameliorat în prezent, iar la baza oricărui loc dintr-o şcoala profesională stă deja un contract de formare profesională cu o companie, deci nu pot exista locuri în învăţământul profesional fără un parteneriat cu o companie pentru locul de practică, spun reprezentanţii Camerei de Comerţ şi Industrie Româno-Germane (AHK România).

„România nu ar trebui să copieze vreun sistem dual sau un sistem de învăţământ anume. Nu orice a funcţionat în Germania, Austria sau alta ţară poate da rezultate la noi. Aceste sisteme pot constitui modele. Învăţământul profesional din România ar trebui să aibă o viziune şi pe baza acesteia să se construiască o strategie pe termen lung, care să fie respectată până la capăt. De aceea susţinem îmbunătăţirea unui sistem de formare profesională pentru a atinge un nivel de calitate ridicat şi nu crearea altor sisteme paralele. De ce am adăuga o a cincea roată la căruţă, când putem să îmbunătăţim funcţionarea celor existente?“, a spus Anca Hociota, specialist formare profesională în cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie Româno-Germane. Ea a mai precizat că, dacă în primii doi ani de la reînfiinţarea şcolilor profesionale interesul tinerilor a fost scăzut, lucrurile s-au mai schimbat, astfel că în anul şcolar 2014-2015 numărul locurilor în învăţământul profesional s-a triplat şi au fost şcoli unde a existat chiar concurenţă pentru aceste locuri, au fost şi câte 4 elevi pe un loc. 

La rândul său, Cristian Pârvan, secretarul general al Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România (AOAR), spune că este foarte bună iniţiativa învăţământului dual, dar că nu toţi tinerii au cum să facă practică în companii, câtă vreme multe companii au puţini angajaţi şi nu îşi permit să aloce oameni pentru formarea tinerilor.  De asemenea, el a subliniat şi că Guvernul nu a alocat un buget pentru această formă de studii.

„În plus, unde să facă tinerii practică, dacă nu mai avem fabrici? Îi înscriem la învăţământul dual ca să facă practica la Kaufland?“, se întreabă Pârvan.