Mihai Nicodim: „Din fericire, managementul de artă din România a intrat pe mâinile tinerelor generaţii. Există speranţe, noi eram complet pierduţi”/ de Remus Andrei Ion

CV-ul unui artist este complet neinteresant pentru mine. • Adrian Ghenie este genul de talent la care noi toţi nu putem fi decât spectatori. • Nu cred că mai este cazul ca un artist, azi, să fie preocupat de simpla narativitate. • O artă bună îşi găseşte locul oriunde şi se impune oricărei arhitecturi sau decor. • Lipsa de informaţie l-a împiedicat pe colecţionarul român să îl achiziţioneze la timpul potrivit pe Ghenie.

– Am observat că dintre români colaboraţi cu artişti formaţi în România. Însă pentru alţi est-europeni aţi ales artişti care au studii în Occident, în Anglia, Germania, sau SUA. De aici aş pune două întrebări. Prima: nu există şi români care studiază în occident şi care să poată intra pe piaţa importantă? A doua: este o anume strategie, cât de mult contează şcoala în cv-ul unui tânăr artist? Nu primează ceea ce face?! 

– E o simplă întâmplare, călătorind des în România era normal să vin în contact direct cu artiştii locali. Din neferice, drumurile m-au purtat mai puţin prin Bulgaria, Polonia etc… Dar în nenumăratele mele vizite la Berlin, Londra, New York, am întâlnit artişti foarte buni din fosta Europă de Est.  

Încurajez toţi tinerii artişti din România, dacă nu au posibilitatea să studieze, măcar când vizitează marile centre culturale să ia pulsul real a ceea ce se întâmplă. Toţi vizitează marile muzee, foarte lăudabil, dar să rezerve măcar o zi să viziteze tinerele galerii.

CV-ul unui artist este complet neinteresant pentru mine, şi de fapt nu mă uit niciodată pe CV-uri sau „statements”. Vă daţi seama, când am cunoscut artişti ca Mureşan sau Ghenie, faptul că ei au terminat Academia de Artă la Cluj, la vremea aceea, nu a contat cu nimic. Şi nici unul dintre ei nu mi-a dat încă un artist statement.

– Mai există pictură, sculptură, desen, grafică aşa cum le ştim, mai poate un tânăr artist să se prezinte ca pictor de peisaje să spunem? Mai are sens aşa ceva?!

– Toate există în ciuda faptului că toţi teoreticienii încearcă să le omoare de cel puţin 100 de ani încoace. Nu ştiu nici până azi dacă Duchamp, în 1917, când a expus „Fântâna”, ne- a făcut o favoare sau dimpotrivă. Cert este că, într-adevăr, a deschis nişte uşi foarte larg pentru arta contemporană, atât de larg însă, că au intrat şi toţi proştii.

Spunând asta, dacă un tânăr se prezintă ca un „pictor de peisaj” să zicem, nu ştiu dacă mă  mai poate interesa. O simplă artă „retinală” ca sa-l citez pe Duchamp, este complet neinteresantă şi nu cred că mai este cazul ca un artist, azi, să fie preocupat de simpla narativitate.

– Palatul Cantacuzino. Cum de l-aţi ales pentru galeria de la Bucureşti? Este complet diferit de spaţiul din SUA… Stilul arhitecturii, starea clădirii nu contrastează cu nonconformismul lucrărilor expuse?!

– A fost o întâmplare fericită, mi s-a oferit şi am zis „da”. Căutam o locaţie pentru o nouă  galerie şi în Europa, ştiam că acesta va fi genul de clădire. Marile galerii din Zurich, Londra etc. funcţionează în spaţii similare şi expun artă contemporană. Nu mi se pare deloc nepotrivit, de fapt majoritatea lucrărilor de artă contemporană expuse în hala industriala din Los Angeles îşi găsesc drumul într-o colecţie privată, de multe ori într-o casă foarte asemănătoare Palatului Cantacuzino. O artă bună îşi găseşte locul oriunde şi se impune oricărei arhitecturi sau decor, intrând în dialog cu alte piese din colecţia respectivă.

– Cum va raportaţi, stilistic, managerial, ca privitor şi colecţionar, cu foştii colegi plasticieni din România?

– Îmi dau seama că am sisteme de referintţă foarte diferite de ale multora dintre foştii colegi. Unii dintre ei îmi plâng de milă pentru că mi-am pierdut dexteritatea de a sparge o ceapă cu pumnul, alţii nu vorbesc decât despre bani. Acestora le plâng eu de milă… Prefer relaţiile strânse de prietenie cu un grup de colegi foarte dragi şi, ce să zic, multe dintre discuţiile noastre pot fi destul de imature, aşa cum au fost dintotdeauna.

Din fericire, managementul de artă din România a intrat pe mâinile tinerelor generaţii. Există speranţe, noi eram complet pierduţi. Sper ca şi presa, muzeele etc. etc., să fie preluate tot de ei.

– Cât din cota, succesul lui Adrian Ghenie înseamnă Nicodim şi cât Ghenie?

– Ghenie este genul de talent la care noi toţi nu putem fi decât spectatori. Indiferent cum, Ghenie şi-ar fi găsit drumul. Am doar marea bucurie şi satisfacţie să fi fost langă el în această călătorie.

Există artişti în traiectoria cărora o galerie are un cuvânt mai mare de spus, dar nu în cazul lui. Poate că am grăbit câţiva paşi facilitând achiziţii importante, la începutul carierei, în câteva muzee mari din State, cum ar fi MOCA L.A. („DADA is Dead”-2007), Hammer Museum („Pie Fight 2”-2008) sau S.F. MOMA („The Trial”-2009), că am putut organiza prima lui expoziţie muzeală în America la Muzeul de Artă Contemporană din  Denver (MCA Denver), dar n-am nici o îndoială că Adrian şi-ar fi găsit drumul oricum.

– Cred că putem vorbi de „lista lui Nicodim”. Încercaţi să faceţi o prezentare scurtă a artiştilor şi ce v-a atras la fiecare?

– Am vorbit deja de Ghenie… În 2006 l-am cunoscut şi pe Şerban Savu. Pe vremea aceea locuia în Bucureşti. În perioada de după Revoluţie, scena de artă din România era complet obsedată de „new media”, se vorbea despre „fenomenul video” din România,  generaţii tinere (şi nu foarte tinere) de artişti erau disperate să-şi găsească o nouă sursă de venituri. Era goana după „fonduri”, „burse”. Uniunea fusese înlocuită cu alte forme de  birocraţie, o formă de propagandă a fost înlocuită cu alta. Destul de trist… Şerban Savu avea curajul încă să picteze şi, după părerea mea, din punct de vedere conceptual, tocmai prin pictură reprezenta cel mai bine acel timp, acea stare. „Omul nou” era complet pierdut, alienat, „mic”.

Ciprian Mureşan, spre deosebire de mulţi artişti din generaţia mea, care s-au pierdut în reciclarea „artei conceptuale” a anilor 60-70, avea deja o foarte bună înţelegere pentru  ceea ce reprezenta „new media” sau instalaţia. Ciudat este că de cele mai multe ori  vehiculele lui de transmitere a mesajului erau tot aşa zisele medii tradiţionale, desenul, sculptura (obiect), sau chiar pictura (pe care ce-i drept, noi toţi prietenii lui, l-am descurajat să o mai folosească). Am avut foarte multe de învăţat de la Ciprian şi toată învăţătura asta nu a venit din nişte discuţii pline de vorbe goale, era fascinant de urmărit un anumit mod de viaţă, comunicarea lui cu Vlăduţ (fiul), sau cum o idee se transforma în „work” în cel mai natural mod posibil.

Michiel Ceulers, un tânăr Belgian de numai 26 de ani m-a învăţat despre aspectul „performativ” al picturii. Am aflat de la el că o pictură poate să nu fie gata nici măcar  după ce se vinde. Că o pictură, câteodată, trebuie cumpărată înapoi ca să i se dea altă viaţă, dar numai aşa poţi depăşi un anumit stadiu „formal” al abstractului în pictură.  Pentru el, „mecanica” unei picturi, obiect, capătă prioritate, această mecanică intervenind  şi în procesul de producţie. Michiel de multe ori foloseşte, pur şi simplu, asistenţi.

De asemenea am avut privilegiul în ultimii doi ani să lucrez cu o nouă generaţie de artişti, cei mai mulţi sub 30 de ani, în primele lor stadii de formare şi self discovery: Eddie Peake, Oscar Murillo, Jack Lavender, Ed Fornieles. De multe ori proiectele noastre au fost făcute în colaborare cu muzee importante (MOCA L.A., New Museum N.Y., TATE), sau importante spaţii publice (Serpentine Londra, Chisenhale Londra, Palais de Tokyo, Paris). În cazul lui Fornieles, întreaga expoziţie produsă de mine („Despicable Me 2”) în  L.A. a fost expusă apoi la Triennale de Lyon, alături de Matthew Barney sau Jeff Koons.

În România, i-am prezentat recent pe Stefania Batoeva şi pe Przemek Pyszczek. Şi urmează Robin von Einsiedel. Toţi trei au deja o agendă foarte plină şi există semnale bune atât de la colecţionari privaţi importanţi, cât şi din partea unor instituţii.

– Poate fi convins un colecţionar de Grigorescu, Pallady, Tonitza, să vireze spre Răzvan Boar să spunem? Cum?

– Cu siguranţă. Cunosc cel puţin trei colecţii particulare din România care-l găzduiesc atât pe Tonitza cât şi pe Boar. Sunt în România de relativ puţin timp şi îmi trebuie încă mult timp să înţeleg ce îl motivează pe colecţionarul local, un lucru însă este cert: un colecţionar român care este în poziţia să achiziţioneze un Grigorescu sau Tonitza înţelege foarte bine ce reprezintă o „piaţă”, un „market”.

În luna decembrie, în Miami, la New Art Dealers Alliance Fair am plasat lucrări ale lui Razvan Boar în Espacio 1414- Berezvidin collection, Fainziliber collection din N.Y. şi Rio, Maleki din Londra şi Economou din Grecia. În cel puţin două din aceste colecţii o să gaseşti şi Tizian, şi El Greco, alături de Ghenie, Savu, Condo, Richter şi acum Boar. Acestea sunt colecţii de renume mondial şi, din păcate, nici una din ele nu găzduieşte un Grigorescu. Acesta este un adevăr pe care omul de afaceri din România îl înţelege bine. Tot ce i-a lipsit potenţialului colecţionar în România până acum este accesul la informaţie, un element atât de important în orice domeniu. Lipsa de informaţie l-a împiedicat pe colecţionarul român să îl achiziţioneze la timpul potrivit pe Ghenie, de exemplu.

Acum doi ani am fost invitat de casa Artmark să ţin un curs despre „investiţia în artă”. La  timpul respectiv, găzduiam în Los Angeles prima expoziţie a lui Oscar Murillo, şi pentru că tot vorbeam de „investiţie” în arta contemporană, am oferit audienţei lucrări din  expoziţie la 5.000 de dolari. Ştiam că este un „tall order” la vremea respectivă, dar gestul  trebuia făcut. Astăzi, Oscar este tranzacţionat la toate marile case de licitaţii din lume, iar cotele atinse sunt între 200-400.000 de dolari. Colecţionarul român începe să înţeleagă aceste lucruri.

Nu cred că se poate stabili o colecţie cu adevărat semnificativă, de o avengură internaţională, fără puţină educaţie în deosebit de specializatul domeniu al artei contemporane. Este unul din scopurile galeriei mele din Bucureşti.

 – Aţi dat un anunţ pentru selectarea de interni la galeria din Bucureşti? Ce mesaje au venit?

– Asta poate că este singura mea dezamăgire în România. Am primit doar trei răspunsuri, doi dintre candidaţi nu ne-au mai răspuns la telefonul iniţial, în final am avut norocul să găsim o tânără care din fericire pare foarte capabilă şi care sunt sigur că o să înveţe un lucru sau două despre activitatea unei galerii de artă contemporană.