Adrian Vasilescu: BNR n-a scăpat nicio clipă din ochi creditele în valută (2)

Revin la Regulamentul 11/2008. Scriam, în comentariul de miercurea trecută, că Banca Naţională a României a făcut atunci, în 2008, cu un ceas mai devreme, pasul pe care peste câţiva ani, în plină criză financiară, l-au făcut multe alte bănci din Uniunea Europeană. Adevărul fiind în titlul normei: limitarea riscului de creditare la persoanele fizice. A riscului, deci, nu a creditării.

Era deja previzibil, sub ameninţarea crizei, că băncile aveau să acorde mai puţine credite, în timp ce condiţiile de rambursare a creditelor aveau să fie îngreunate. Griji mari îşi făceau mai cu seamă împrumutătorii. Prima lor problemă era să aibă ce să împrumute. Să fie finanţaţi, pentru ca mai departe să poată finanţa. Apoi, le era clar că vor fi nevoiţi să fie cu ochii în patru în selectarea clientelei, ca să nu-şi piardă banii acordând credite unor persoane ce ar fi putut să devină la un moment dat insolvabile. Şi, în egală măsură, să nu dea bani unor visători, unor persoane cu viitor profesional incert, care ar fi putut să-şi piardă sursa de venit şi, în consecinţă, să-şi piardă chiar bunurile aduse drept garanţii, cu deosebire casele.

Banca Naţională, în împrejurările date, nu mai putea face abstracţie de riscurile ce planau asupra sistemului bancar. Şi, în egală măsură, de obligaţia de a-i feri pe cei ce se împrumutau de nedorite drame în caz că, pe parcursul de multe ori îndelungat al derulării creditului, de o eventuală insolvabilitate.

Regulamentul 11 al BNR, din 2008, pleca tocmai de la împrejurările determinate de criza ce lovea şi ţara noastră. Băncile primeau un impuls suplimentar ca să-şi condiţioneze creditarea de o anumită bonitate. Lucru important mai ales într-un moment în care criza obliga la restricţii. Pentru ca şansa dată unei persoane sau unei familii, de a acoperi o nevoie stringentă cu un împrumut, să fie solvabilă şi acoperită cu o garanţie solidă. Toate pe fondul unei cerinţe generale: aceea de a nu fi oprită creditarea.

Pentru a înţelege, în sensurile ei cele mai profunde, esenţa Regulamentului 11/2008, o scurtă privire înapoi va fi edificatoare. Voi sublinia că, începând cu anul 2004 şi sfârşind cu toamna lui 2008, creditarea în România creştea semnificativ. Dar creştea nu atât ca volum, cât ca ritm. Nivelurile de la care turau motoarele creditării erau aproape de zero. Din acest motiv creşterea părea ameţitoare. Banca Naţională a semnalat atunci, public, pericolul ce ameninţa societatea românească. Şi anume, că oferta internă de bunuri fizice şi servicii, restrânsă semnificativ, era devansată puternic de o cerere de consum susţinută consistent prin credite cu bani din economisirile altor ţări. În context, a avertizat şi autorităţile, tot public, că se dă un curs periculos unei politici bugetare prociclice. În sensul că, în timp ce populaţia şi economia acumulau bani şi-şi sporeau cheltuielile, bugetul în loc să-şi raţionalizeze cheltuielile (să adune bani albi pentru zile negre) le relaxa prin deficite mari.

Notez însă că BNR nu s-a limitat la avertismente publice. Şi nici la câteva decizii. A fost elaborată o strategie în contrapartidă. La o strategie bugetară prociclică, BNR şi-a asumat o strategie anticiclică, promovând o politică monetară care să nu lase loc pentru relaxări. Având însă grijă nici să nu sufoce economia şi nici să nu blocheze accesul populaţiei la îmbunătăţirea nivelului de trai. Banca Naţională a acţionat printr-o politică eficace menită să reducă nivelul cererii agregate cu accent pe consum şi pe investiţii orientate spre consum, care era nesustenabilă şi umfla alarmant deficitul de cont curent. În plus, strategia BNR avea în vedere şi temperarea creditării în valută. Şi subliniez, temperarea şi nu blocarea, pentru că împrumuturile în valută balansau între riscuri adevărate şi un efect benefic, contribuind substanţial la creşterea importurilor pentru echipamente de producţie şi la îmbunătăţirea traiului populaţiei. Demers continuat, în condiţii noi, de reglementarea din 2008.