„Avem timpul înaintea noastră” (XXV)/ de Ion Bulei

Autor: Ion Bulei 19.02.2015

„Noi trebuie să ducem carul naţiunii” (II)

Tânărul nostru I. Ursu se reîntoarce în ţară pentru a-şi face meseria de dascăl, care i se părea mai cu folos în acel moment. E profesor la liceul Sf. Sava. E adversar al ideii ca elevul român să se pregătească în liceele pe care le frecventa  „pentru lupta pentru existenţă”, după cum propovăduia la începutul veacului XX un profesor ca C. Demetrescu-Iaşi. Un astfel de obiectiv mergea, după Ursu, la popoarele care  îşi îndepliniseră misiunea lor istorică esenţială. Nu mergea la poporul român „chemat de logica de fier a necesităţii să aibă rolul pe care l-a avut Sardinia în Italia”. Şi pentru îndeplinirea unui astfel de rol liceul urma să joace un rol hotărâtor. Alături de liceu era facultatea. Are bucuria să ajungă de la liceul Sf. Sava din Bucureşti la Facultatea de Litere din Iaşi (foto), la catedra de istorie uiversală. Aşa are prilejul să intre într-un mediu intelectual de aleasă ţinută. Şi, în acelaşi timp, să se confrunte cu C. Stere. I. Ursu nu împărtăşea idealurile sociale ale lui Stere pentru că le vedea înlocuind idealurile de unitate naţională. N-avea dreptate, unele susţinându-se pe celelalte, dar I Ursu sacrifică totul pentru ideea care domină întrega lui viaţă, unitatea românilor. O anunţă din martie 1910, când ţine în aula Universităţii ieşene conferinţa „Conştiinţa naţională”. Reafirmă aici adevărul geopolitic susţinut de el mereu: concentrarea întregii energii a naţiunii române  pentru a realiza o unitate politică a ei, având Ardealul ca punct de convergenţă: „Ţara noastră cu forma ei de seceră, de semilună, nu e geograficeşte completă şi prezintă dificultăţi şi pentru comunicaţie şi pentru apărare. Ea nu e decât prelungirea naturală a acelui platou în formă de cunună, care e ţara Ardealului şi care e astfel construită de natură, ca să formeze miezul iar nu extremitatea unui stat. Căci tocmai cum la un organism coastele pleacă de la coloana vertebrală, tot aşa din platoul acesta izvorăsc în toate direcţiile râurile care scaldă toate ţinuturile pe care le stăpâneşte neamul nostru. Platoul acesta a fost totdeauna adăpostul rasei noastre şi el va trebui să fie şi în viitor centrul vieţii noastre naţionale, oricare ar fi sforţările duşmanilor noştri seculari.” Aceste opinii i se par lui I. Ursu ca fiind bine primite în Regat, dar nu şi în Ardeal, unde influenţa culturii maghiare („o imitaţie după cea germană”, cum o consideră el) era vizibilă. Terenul nu era pregătit pentru români. Tinerii maghiari erau pregătiţi mai bine. Nu preluau doar manifestările exterioare ale culturii germane, aşa cum o făceau de regulă tinerii români ardeleni, preocupaţi prea evident de a-şi însuşi doar formele exterioare ale civilizaţiei moderne. Sufletul lor nu era format pentru a prelua fondul acestei civilizaţii. Tinerii români ardeleni erau copiii unui popor robit şi ei „ar fi trebuit să aibă o concepţie de viaţă ale cărei baze urmau să fie idealul dezrobirii. În acest sens I. Ursu şi scrie în ziarul „Românul”, reclamând „gravitatea situaţiunii noastre”. „Noi trebuie să ducem, scria el, carul naţiunii pe terenul cel mai accidentat posibil şi aceasta nu se poate decât cu suferinţă, cu abnegaţiune şi jertfă. Pluta altor naţiuni merge pe apă în jos, noi trebuie să împingem pluta noduroasă a naţiunii noastre pe apă în sus”. Altfel spus, tinerii maghiari n-aveau decât să se ducă în mijlocul distracţiilor Occidentului. Românii nu-şi puteau permite până nu-şi împlineau rostul vieţii lor, care presupunea „energia unită a tuturor forţelor naţionale” (Românul, nr. 170 din 12 august 1911). I. Ursu observă efectul procesului de maghiarizare la românii de dincolo de Carpaţi (legile şcolare, situaţia bisericii ortodoxe şi greco-catolice, crearea episcopiei greco-catolice de la Haidudorog... „Tradiţionala jeluire cu desăvârşire platonică” n-avea, după Ursu, niciun efect. Trebuia o atitudine energică. (vezi articolul său din Românul din Arad, nr. 92 din 26 aprilie 1912). El critică amăgirea de sine a românilor, meridionalismul lor care-i făcea să n-aibă nevoie de fapte. Cere organizare şi o politică bazată pe fapte.  Şi ca metodă de acţiune propune alianţa  cu celelalte naţionalităţi din Ungaria, cu slovacii, sârbii şi croaţii. Aşadar solidarizare şi organizare. (vezi şi art. Lupta pentru existenţă a popoarelor din Orientul român din Cluj, nr.1, din ianuarie 1913). Aici scrie de „quadrupla alianţă a românilor, croaţilor, sârbilor şi slovacilor”.

Acţiunea lui Ursu din Ardeal mergea mână în mână cu aceea desfăşurată de el în Regat. La 24 ianuarie 1912, la 50 de ani de la unirea definitivă a Moldovei cu Valahia, el ţine cuvântarea de împrospătare istorică a evenimentului: „Numai jumătate din ai noştri sunt concentraţi sub steagul tricolor, iar cealaltă jumătate continuă până astăzi a-şi cheltui energiile, a plăti dări şi a vărsa sânge pentru steaguri străine”. La fel vorbeşte la Societatea ortodoxă a femeilor române. Are mare încredere în menirea bisericii în a pregăti sufletele pentru jertfa ce va să vină, în stabilirea legăturilor cu românii de peste Carpaţi. Nu uită niciun moment ideea: „ţara noastră de azi nu este decât o mică parte din cercul cel mare şi centrul acestui cerc este în chip firesc fortul natural al Carpaţilor. Completarea acestui cerc este o chestiune nu numai de mândrie şi de demnitate, ci şi de existenţă.”

În timpul crizei balcanice observă şi el cu atenţie evoluţia situaţiei. În iunie 1913 e şi el prezent la Bucureşti şi la începutul celui de al doilea război balcanic participă la manifestaţiile din faţa palatului regal, unde s-a strigat necontenit „Vrem războiul!”, „Jos Austria!”. „Era atâta lume adunată, încât nu puteai face niciun pas în nicio direcţie. Cu toate acestea principesa Maria a avut curajul să-şi facă loc în trăsură împreună cu copiii prin această lume entuziasmată  şi îmbătată de ideea că România va intra în acţiune. Nu voi uita niciodată... bucuria ce-o simţea actuala regină în mijlocul mulţimii care a înţeles prin instinct că inima ei şi a poporului băteau la unison... Mulţimea a împins trăsura şi a escortat-o în strigăte de „Trăiască Împărăteasa românilor, Jos Austria perfidă, Vrem războiul”. Profesorul era fericit că naţia română îşi găsea cu siguranţă drumul, care nu putea fi altul decât împotriva Austriei. Se înscrie şi el ca voluntar în armată. Publică în „Universul” impresiile sale de la sud de Dunăre (Vezi Din Cadrilater şi Scene din campanie în Universul (nr. 213, 214, 263). După război şi pacea de la Bucureşti scrie şi ţine numeroase conferinţe, totul în ideea de strângere a rândurilor contra Austro-Ungariei. E împotriva împăcării pe care ungurii o propuneau românilor din Transilvania. „Nu poate fi vorba de împăcare, scria I. Ursu în limbajul exaltat al vremii, decât atuncea când ei (ungurii) îşi vor dicta sentinţa de moarte şi se vor resemna la viaţa vegetativă de pe pustă, lăsându-ne nouă deplina dezvoltare şi libertate completă pe plaiurile româneşti... Precum Ardealul e pentru ei viaţă, tot aşa e pentru neamul nostru, care l-a îngrăşat de mii de ani cu sudoare, lacrimi şi sânge...” (Gazeta Transilvaniei, nr 125 din 2-15 octombrie 1913). Ţine conferinţe mai pretutindeni în ţară. E unul dintre cei mai activi intelectuali români în susţinerea ideii unităţii spaţiului românesc. Ideea aceasta e ca o obsesie, reluată mereu. E considerată imperativ al vremii, iar generaţia din care făcea şi el parte era aceea care trebuia să facă jerfele cele mari şi să împlinească destinul românesc. Ursu combate cu vigoare părerea potrivit căreia România trebuia să se unească cu Transilvania în interiorul sistemului politic al Puterilor Centrale (ceva în genul raporturilor dintre Bavaria şi Imperiul german). Era, altfel spus, împotriva concepţiei lui Aurel Popovici. Înlocuirea sistemului dualist cu cel federalist nu rezolva chestiunea naţională la Dunărea de Jos. Când a apărut cartea lui Popovici Gross Osterreich, la cererea lui Simion Mehedinţi, îi face o prezentare critică în Convorbiri Litarare (revista îi estompează critica ceea ce îl face să ia atitudine publică împotriva lui S. Mehedinţi). Pe I. Ursu îl indispunea în gradul cel mai înalt credinţa pe care o aveau mulţi români potrivit căreia calea propusă de A. Popovici era singura pe care o aveau românii în faţă. Nu, declară cu vehemenţă I Ursu. Nu era decât o amăgire „care e mai întotdeauna o cauză esenţială a dezastrului popoarelor şi statelor”. Oricum, declară el, împotriva unei astfel de idei se opuneau ungurii, care ar fi fost reduşi ca stat la limitele lor etnice înguste, situaţie la care nu s-ar fi resemnat decât după ce ar fi fost înfrântă pe câmpul de luptă toată puterea lor de rezistenţă. În cazul federalizării, mai declara istoricul nostru, România ar fi devenit o colonie a germanilor, o simplă unealtă în mâinile lor. Deschide pe această idee o dezbatere în Universul din februarie 1914 împotriva lui Aurel Onciul, bucovineanul care împărtăşea şi el părerile lui Popovici. În martie 1914 se duce în Bucovina şi e întâmpinat cu „Trăiască România!”, „Trăiască dl Profesor!”. Descrie încântat în amintirile sale atmosfera de profund sentiment naţional românesc pe care o trăieşte în Bucovina. La o şezătoare culturală organizată cu prilejul conferinţei lui Ursu „în mod spontan toată lumea s-a ridicat în picioare cântând Trăiască regele (al României) cu atâta patimă şi căldură, încât am avut impresia că ascult un imn de dezrobire, cântecul care aduce unui popor libertataea.” Acelaşi subiect, al unirii celei mari, îl tratează I. Ursu şi la Sibiu, unde conferenţiază chemat de ASTRA.

În conferinţele şi articolele sale, istoricul I.Ursu urmăreşte atent evoluţia situaţiei din Balcani în urma păcii de la Bucureşti, acordă o importanţă exagerat de mare vizitei ţarului Rusiei la Constanţa, descrie pregătirile de război din Austro-Ungaria, Germania, Rusia, felul în care războiul izbucneşte şi, fireşte, analizează mişcările diplomatice ale României. Pentru el alternativa României nu putea fi decât una: părăsirea alianţei cu Puterile Centrale şi alăturarea de Antantă şi eliberarea Transilvaniei: „neutralitate înseamnă moarte, iar participarea alături de Austria tragedie; din contră alăturarea noastră de Franţa şi Rusia ne dă posibilitatea vieţii, prin întregirea trupului nostru subţire cu un efort dătător de viaţă.”