Ecaterina cea Mare (III)/ de Henry Troyat

A doua fiică a lui Petru cel Mare, Elisabeta, a fost logodită cu unul din fraţii Johannei, tânărul şi fermecătorul Karl August de Hol­stein‑Gottorp. Acesta murise de variolă, la puţin timp după logodnă, şi se spunea că Elisabeta nu s‑a consolat după această pierdere timpurie. Flirturile sporadice în voia cărora s‑a lăsat de atunci nu sunt decât un mod de a o face să uite. Lipsită de un tânăr prinţ căruia ar fi dorit să‑şi consacre viaţa, ea nu s‑a mai măritat şi continuă să întreţină relaţii afectuoase cu fami­lia dispărutului.

Deodată, la 6 decembrie 1741, lovitură de trăsnet: logod­nica neconsolată a lui Karl August pune capăt domniei mi­cului Ivan de Brunswick şi regenţei mamei lui, prin una din acele revoluţii de palat atât de dese în Rusia. Elisabeta I, fiica lui Petru cel Mare, urcă pe tronul Rusiei. Johanna îşi spune cu ciudă că, fără acea blestemată variolă care i‑a băgat în pământ fratele, ea ar fi astăzi cumnata unei împărătese. Îi scrie îndată ţarinei pentru a‑i prezenta felicitările sale şi a o asigura de de­votamentul ei. I se răspunde cu bunăvoinţă. Luna următoare, o nouă surpriză: împărăteasa îl cheamă de la Kiel la Sankt Pe­tersburg pe tânărul Peter Ulrich şi îl proclamă moştenitorul său. Dintr‑odată, Rusia se apropie de Stettin. Sângele familiei Holstein, al mamei lui Figchen, participă la triumf. Figchen în­săşi arată un viu interes pentru aceste evenimente îndepărtate. I se pare uneori că puteri oculte se adună în jurul ei.

Simplă coincidenţă sau consecinţa unei misterioase promo­vări pe eşichierul european? În luna iulie 1742, regele Prusiei, Frederic, îl înalţă pe tatăl lui Figchen la demnitatea de feldma­reşal. În septembrie, mama lui Figchen primeşte din mâinile unui secretar de la ambasada Rusiei o efigie a ţarinei într‑o ramă bătută în diamante. La sfârşitul anului, Figchen, înso­ţită de mama sa, pozează, la Berlin, pentru excelentul pictor francez Antoine Pesne. Artistul are sarcina de a reda asemăna­rea, imprimând cât mai multă graţie penelului său. Portretul finisat cu migală şi înfrumuseţat este destinat să o informeze pe împărăteasa Elisabeta asupra calităţilor fizice ale tinerei fete. El ia drumul Petersburgului, în timp ce modelul se reîntoarce la Stettin. Între timp, generalul Korf şi un alt nobil de la Curtea Rusiei, contele Sievers, cer să o vadă pe mica prinţesă pentru a‑şi întocmi raportul către Înalta Curte. Ei duc un al doilea portret în bagajele lor. Toată această agitaţie o tulbură puternic pe Figchen. Are tot mai mult conştiinţa de a fi miza fragilă a unei mari partide diplomatice: „Asta a început să mă îngri­joreze şi, în sinea mea, mă socoteam sortită lui Peter Ulrich, pentru că el era, dintre toate partidele ce se propuneau, cea mai importantă.” Trebuie să aibă răbdare şi îşi repetă mereu că, fără îndoială, are numeroase rivale şi că, din toate părţile, ambasa­dori zeloşi expediază la Sankt Petersburg portretele celor mai nobile domnişoare de măritat din Europa. Şi‑o imaginează pe împărăteasă şovăind, cu sprâncenele încruntate, într‑o galerie de tablouri unde cincizeci de frumuseţi surâd pe pânză, care mai de care. Dar, în visele ei, prezicerea canonicului alungă ce­lelalte gânduri. Pentru a‑i încuraja, parcă, aceste previziuni op­timiste, ramura principală a familiei Anhalt se stinge şi tatăl şi unchiul ei devin împreună prinţi regenţi. Asta întăreşte poziţia familiei în cursa pentru coroană. Dacă Figchen se gândeşte la această coroană zi şi noapte, în schimb nu‑şi face deloc griji în legătură cu celelalte aspecte. Puţin îi pasă că Peter Ulrich e dizgraţios şi prost. Dragostea nu contează deloc în calculele de viitor. Ceea ce o interesează este tronul, nu patul.

Totuşi, la treisprezece ani, manifestă deja o robustă senzu­alitate. Cu toate că nici Babet Cardel, nici mama sa, nimeni din preajmă nu i‑a dezvăluit misterul relaţiilor fizice, ea simte adesea bruşte aprinderi de dorinţă, tandreţi nedesluşite, ne­voia de contact carnal, a căror cauză nu şi‑o explică. Această frenezie o apucă mai ales noaptea. Atunci se aşază călare pe o pernă şi, aşa cum va scrie mai târziu, „galopează” în patul său, „până la epuizare”. Aceste cavalcade nocturne îi liniştesc tulburările, îi calmează nervii. Odată trecută sminteala, rede­vine o copilă cuminte, preocupată nu de dragoste, ci numai de carieră. Este un lucru lăudabil, căci unul din unchii ei, Georg Ludwig, sedus de frăgezimea acestei adolescente abia ieşită din copilărie, începe să‑i facă curte. Cu zece ani mai în vârstă decât ea, o zăpăceşte cu declaraţii pasionate şi o atrage departe de părinţii săi pentru a‑i fura mici sărutări. Măgulită, Figchen se lasă în voia lui. Nu‑i asta dovada că poate să placă unui bărbat, altul decât tatăl ei? De ce s‑ar arăta micul ei văr Peter Ulrich mai dificil decât unchiul Georg Ludwig? Dar săptămânile trec şi de la Curtea Rusiei nu vine nicio veste. La rândul său, Georg Ludwig, exasperat de reticenţele fetiţei, îi propune pe neaştep­tate să o ia de soţie. Rudenia lor nu este un obstacol. Căsători­ile de acest gen sunt frecvente în înalta aristocraţie europeană. Figchen ezită să abandoneze visul rus pentru realitatea ger­mană. „Tata şi mama nu vor fi de acord”, spune ea. Apoi se face că acceptă, „cu condiţia ca tatăl meu şi mama să nu aibă nicio obiecţie”. Dintr‑odată, sărutările unchiului devin mai în­flăcărate. „Dar”, va afirma ea, „în afara câtorva îmbrăţişări mai strânse, totul se petrecu foarte nevinovat.” Georg Ludwig se stăpâneşte în speranţa că timpul va lucra în favoarea lui, iar Figchen consimte la aceste jocuri copilăreşti în speranţa că ele nu vor dura şi că apelul atât de mult aşteptat din Nord va veni.

La 1 ianuarie 1744, întreaga familie, reunită la Zerbst, în jurul mesei, sărbătoreşte începutul anului printr‑un ospăţ, când un curier venit de la Berlin îi înmânează prinţului Christian August un pachet de scrisori. Prinţul triază corespondenţa şi îi întinde soţiei sale un plic purtând următoarea adresă: „Perso­nal! Foarte urgent! Preaînaltei şi nobilei prinţese Johanna Eli­sabeth de Anhalt‑Zerbst, în castelul său din Zerbst.”

Johanna rupe sigiliile, începe să citească şi o dulce emoţie o cuprinde. Scrisoarea este scrisă de Brümmer, Mare Mareşal al Curţii Marelui Duce Peter Ulrich, de la Sankt Petersburg. „Prin ordin expres şi special al Majestăţii Sale Imperiale îm­părăteasa Elisabeta Petrovna, trebuie să vă anunţ, doamnă, că Augusta Suverană doreşte ca Alteţa Voastră, însoţită de prin­ţesă, fiica mai mare, să vină cât mai curând posibil şi fără să piardă timpul în această ţară, în oraşul în care se va găsi Curtea Imperială… Alteţa Voastră are prea multă înţelepciune pentru a nu înţelege adevăratul sens al nerăbdării pe care o are Ma­jestatea Sa de a vă vedea aici împreună cu prinţesa, fiica Voas­tră, despre care se spun atâtea lucruri frumoase…”

Scrisoarea, foarte lungă, precizează că prinţesa Johanna nu trebuie, sub niciun pretext, să fie însoţită de către soţul său, şi că suita ei să nu cuprindă decât o doamnă de onoare, două came­riste, un ofiţer, o bucătăreasă şi trei sau patru lachei. I se cere, în plus, să păstreze secretul asupra locului de destinaţie. Cheltuie­lile călătoriei vor reveni, de la sine înţeles, împărătesei: de altfel, în plic se află şi o poliţă de zece mii de ruble pentru un bancher din Berlin. E puţin, spune Brümmer, dar important este să nu se dea prea mult fast acestei călătorii, pentru a nu atrage curio­zitatea persoanelor răuvoitoare. Odată ajunse în Rusia, prinţesa şi fiica sa vor fi tratate cu toate onorurile cuvenite rangului lor.

Tulburarea Johannei la citirea acestei scrisori este atât de puternică, încât Figchen, aşezată lângă ea, aruncă pe ascuns o privire asupra textului. Cuvintele „însoţită de prinţesă, fiica mai mare” îi sar în ochi. Înţelege imediat că acum se joacă soarta ei.

Din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Editura Corint istorie. Traducere din limba franceză de Elisabeta Niculescu şi Simona Brânzaru (cap. XXV–XXVI). Prefaţă de Şerban Papacostea