Politicieni şi investitori, hai să reindustrializăm patria!

Revin în acest fel la titlul unei opinii de acum 2 ani din ZF, pentru că după o inspecţie în şantierul în care construiesc un centru de cercetare şi dezvoltare am devenit absorbit cu totul asupra planului de măsuri fiscale anunţat săptămâna trecută.

Îmi revin greoi din dezamăgirea din ultimul trimestru de anul trecut, în care câştigul realizat din reducerea CAS s-a evaporat din cauza taxei clawback făcându-mă să ratez o investiţie industrială – şi mă întreb, ca orice om instruit: dacă se pune în aplicare planul de măsuri fiscale, cine şi cât va plăti pentru deficitele care inerent vor apărea? Însă de data asta nici nu mai îmi pasă. Să plătească evazioniştii, munca la negru, firmele fantomă fără angajaţi care câştigă licitaţii de miliarde, aparatul supradimensionat şi corupt al statului, să dea înapoi banii cei care i-au furat, etc. Îi las pe analiştii si experţii în macroeconomie să clarifice dilema asta.

Am în schimb alte două intrebări pe termen lung, pentru că noul plan fiscal ne dă de gândit ca fiind prima dată o foaie de parcurs fiscal şi economic pe termen lung.

Pot noile măsuri fiscale să fie temelia unui acord politic pentru a deveni credibile, durabile şi puse în practică?

Nu cred, deşi aşa ar fi raţional. S-a spus că este un plan de măsuri de dreapta conceput de un guvern de stânga (de fapt, unele măsuri au fost propuse încă din 2012 de consiliul consultativ al oamenilor de afaceri, vezi plafonarea CAS). Şi din păcate, ca o ceartă intre doi copii care îşi dispută o jucarie pe care ar putea s-o folosească împreună, gâlceava politică a şi început să compună furtuna perfectă pentru a decredibiliza planul fiscal.

Pot noile măsuri fiscale să atragă investiţii private mari – pentru că acestora le sunt dedicate?

Nu cred, dar asta pentru că momentul internaţional este complicat din puncte de vedere economic. Globalizarea reaşează noile graniţe economice dintre puteri şi nu a fost nicicând aşa dură în a lichida operaţiuni. Analiştii estimează până în 2020 fuziuni şi achiziţii globale de peste 3000 miliarde dolari, care prin nevoile de sinergie, vor închide sau strămuta fabrici în zonele superemergente (din care se poate exporta dacă este cazul). Aşa că exceptând investitorii deja prezenţi, care s-au plasat aici în special pentru export în UE şi CIS, este greu de crezut că deocamdată vom vedea noi industriaşi care să-şi amplaseze investiţii asa de aproape de o zonă sensibilă geopolitic.

Două întrebări la care ni se va da răspuns în curând, începând cu prima. Dar trebuie spus că indiferent ce semnatură politica va purta în cele din urmă, planul fiscal poate da predictibilitate pe termen mediu României, care are nevoie ca de oxigen de investiţii industriale şi de infrastructură mari care să creeze locuri de muncă, să funcţionalizeze IMM-urile şi să capteze pieţe de export pentru bunuri cu valoare adaugată mare.

Rămâne de văzut dacă politicienii sunt concilianţi în a-l adopta şi investitorii pragmatici în a-l pune în practică.