Între noi, doar Adevărul – despre predarea religiei în şcoli/ de Marius Vasileanu
Am predat acum mai bine de un deceniu şi religie ortodoxă şi istoria religiilor la unul dintre cele mai importante colegii ale Capitalei. Nu voi uita niciodata entuziasmul cu care eşti primit la ore dacă ştii să te apropii de tineri, dacă vorbeşti pe limba lor. Este o atmosferă pe care rareori am întâlnit-o ulterior când am predat studenţilor ori celor mai în vârstă. Pentru că la adolescenţă se pun întrebările esenţiale, pentru că este, poate, vârsta la care suntem cel mai vii.
Cunosc bine cazul unui profesor de religie care preda tot la un liceu foarte bun din Bucureşti. Una dintre secretarele mai vechi ale liceului l-a întrebat peste vreo trei-patru săptămâni de la începerea cursurilor cum reuşeşte să se apropie de copii, deoarece până atunci elevii chiuleau cât puteau de la orele de religie, iar acum veneau să se înscrie tot mai mulţi...
Răspunsul este simplu şi grav în acelaşi timp: religia, indiferent de cult ori de confesiune, poate fi predată, promovată, de oameni cu vocaţie sau fără. Cel mai des şi mai derutant este atunci când despre religie vorbesc oameni care-şi închipuie că au vocaţie.
S-a spus suficient despre predarea religiei în şcoli. Este limpede că sunt în joc mai mulţi vectori de imagine, ale căror proiecţii ori chiar interese nu converg totdeauna cu cele ale creştinilor.
Se uită prea repede de aspectul formativ al predării religiei tocmai pentru că şcoala înseamnă din ce în ce mai abrupt informare şi nu formare. Iată de ce unii nici nu mai realizează ce înseamnă formarea spirituală şi morală a unor tineri, a unei naţiuni. Tendinţa de zombificare, de robotizare este din ce în ce mai vizibilă.
Aflu de la prieteni care au copii de vârsta şcolii că, cel puţin în Bucureşti, la multe şcoli generale, elevii nu mai au voie să iasă afară, în curtea şcolii în timpul pauzelor. Unii, cei mici, nu ies nici măcar din clase în pauze – fiindu-le interzis! De ce??
Fiindcă profesorii fug de reponsabilitatea de a-i proteja de posibile accidente, care se pot întâmpla în curtea şcolii! Se lasă cu procese, fie şi pentru o simplă căzătură etc; sunt şi avocaţi (hiene) specializaţi deja în astfel de cazuri – mi s-a spus. Halucinant!
Aşadar, în această logică, de unde, de ce, pentru ce să-ţi mai asumi Viaţa – da, uneori, periculoasă, de aceea atât de frumoasă?! De aceea suntem oameni şi nu simple păpuşi, de aceea trăim aici tocmai pentru a învăţa cum să (nu) cădem, pentru a suferi cât mai puţin...
În privinţa predării religiei în şcoli răspunsul este simplu: Biserica trebuie să-şi asume legislaţia în vigoare şi să nu mai umble cu tertipuri. O simplă înscriere pe o foaie de hârtie nu este un capăt de ţară. Oamenii nu pot fi trataţi ca o turmă, pauşal. Este dreptul fiecăruia să refuze să participe la orele în care învaţă despre Dumnezeu, adică despre ceea ce este mai profund în această lume şi în noi.
Discursul oficial al Bisericii – şi mă refer aici la Biserica Ortodoxă Română, majoritară – care continuă să meargă pe strategia cetăţii asediate este cu totul perdant.
Pe de altă parte, trăim într-o lume din ce în ce mai ostilă oricărei forme de apropiere de adevărurile profunde. Esenţial în predatul religiei creştine (indiferent de confesiune) este, simultan, şi formarea spirituală, şi cea morală, dar şi deprinderea rădăcinilor, a abc-ului culturii occidentale. Nu-i puţin lucru! Cum poate fi ignorat?
În fine, am susţinut adesea că Biserica este şi un vector de securitate şi de apărare, de aceea, o spun deschis, chiar dacă sună desuet pentru unii: a învăţa despre creştinism înseamnă şi un act de bună cunoaştere a culturii şi istoriei naţionale. Poate că măcar în aceste vremuri ar trebui să se vorbească mai responsabil, fără complexe, despre patriotism.
Personal, pledez simultan şi pentru predarea istorie religiilor – măcar în ultimele clase de liceu şi în universităţi. În lumea în care trăim, măcar un basic, măcar un curs introductiv în istoria religiilor este sine qua non, indiferent de profesia pe care o ai, indiferent de vârstă, de preocupări etc. Problema este că în ţara lui Eliade şi Culianu nu prea are cine să predea istoria religiilor la modul profesionist.
Iată de ce îi salut pe toţi cei care sunt pentru sau contra predării religiei în şcoli cu o vorbă străveche: între noi, doar Adevărul!