Ia dublaţi voi salariile angajaţilor voştri români şi o să vedeţi că nimeni nu vă va mai bate la cap cu Schengen!

Autor: Iulian Anghel 27.02.2015

A devenit atât obositoare discuţia despre aderarea României la Spaţiul Schengen încât ar trebui pur şi simplu uitată. Dar purtăm în noi un sâmbure fecund de masochism.

Ce puteai s-o întrebi pe doamna Merkel în conferinţa de presă comună cu dl Iohannis de joi seara, decât: „Da pe noi când ne primiţi în Schengen?”

Şi ce putea răspunde dna Merkel, decât „hai sictir!”, în dulcele grai nemţesc: keine zusagen!

Totuşi, vizita lui Iohannis la Berlin a adus şi cel mai bun răspuns al său la o întrebare, de când este în funcţie, un răspuns pregătit dinainte de bună seamă, elaborat, cam lung, dar binevenit.

Întrebat despre „migraţia sărăciei” care ar crea probleme Germaniei, preşedintele a răspuns:”Din păcate, când este vorba despre România, se vede prima dată migraţia sărăciei, care nu este semnificativă, numeric, şi se vede foarte greu şi foarte rar se discutăun fenomen care este semnificativ, este problematic pentru România şi este un câştig net pentru Germania. Este vorba despre migraţia forţei de muncă calificată şi foarte calificată, care pleacă din România şi vine în Germania. Cunosc, personal, sute de astfel de persoane, ca să nu spun mii, că ar fi exagerat, care au plecat din România, au venit în Germania şi s-au integrat perfect,şi care muncesc aici, cu folos. Acest fenomen se numeşte <brain-drain> şi este în interesul nostru să găsim o contracarare. Numeric, cei care pleacă din România şi vin, de exemplu, în Germania, calificaţi, şi muncesc, este de multe ori mai mare decât numărul celor care sunt socotiţi migranţi ai sărăciei”.

Cum poţi să scapi de asta? Fenomenul poate fi stopat în măsura în care România reuşeşte să inducă o dezvoltare economicăsustenabilă, o creştere sensibilă a veniturilor, mai ales a celor tineri, să le garanteze o şansă bună de viaţă, a mai spus preşedintele.

OK! Dar cum?

În România sunt  aproape 200.000 de companii cu capital străini, adică aproape o treime din totalul companiilor din România (650.000), dar care au o cifră de afaceri de 125 de miliarde de euro, adică jumătate din cifra de afaceri a tuturor companiilor din România. Asta înseamnă că, fie sunt dublu ca eficienţă şi profitabilitate (o cifră de afaceri medie/companie de 625.000 de euro, faţă de 333.000 de euro medie/companie în companiile româneşti) fie că, de fapt, o treime din companiile înregistrate în România drept companii româneşti nu au nicio valoare – firme de familie cu zero angajaţi, SRL-uri cu zero afaceri sau profit.

Dacă prima variantă este adevărată, întrebarea care se pune este: de ce îşi plătesc companiile străine angajaţii cu salarii atât de mici, de vreme ce au profituri mari - salariul mediu net pe economie este în jur de 370 de euro; în industria auto dominată 100% de companii străine salariul mediu net este de 1.900 de lei/lună (422 de euro); dar salariile în adminstraţie sunt de 2.300 de lei net/lună (511 euro).

Dacă cea de-a doua variantă est valabilă, înseamnă că, de fapt, companiile străine domină, real, 70% din economie, cee ace înseamnă că “fac preţurile” pe piaţa muncii.

Este evident că o companie germană care se mută de acasă aici nu are voie să nu aibă profit pe piaţa locală, de vreme ce îi plăteşte unui angajat 400 de euro/lună, iar în Germania, după introducerea salariului minim, ar fi trebuit să-i dea 1.300 – 1.400 de euro/lună.

Companiile germane au avut în 2013 în România o cifră de afaceri de 19 mld. euro (peste 15% din întreaga cifră de afaceri a companiilor din România) şi un profit net de 800 de milioane de euro, ceea ce înseamnă un profit brut de aproape un miliard de euro. Dacă ar fi plătit impozit pe profit în Germania şi nu în România ar fi pierdut din profitul net peste 100 de milioane de euro – 112 milioane de milioane de euro, mai precis, numai din impozitarea profitului!

Se fac afaceri bune în România, nu?

Dar asta e. Afacerile sunt afaceri, aşa a fost mereu, ele merg acolo unde pot face profit, nimeni nu-ţi dă să mănânci degeaba. Fără complexe, fără ranchiună, asta e situaţiunea.

Din păcate, România prin asta poate atrage deocamdată businessul de care are atâta nevoie: impozitare jos, salarii scăzute. Se fură mult în România zic unii, poate e adevărat, dar când impozitezi profitul la jumătate cât în Franţa (36%) sau Germania (aproape 30%) îţi rămâne un gol însemnat în buget în comparaţie cu aceste ţări. O sută de milioane de ici, o sută de milioane de colo, puneai de-o autostradă într-un an-doi. Nu ai o altă soluţie, pentru că altfel nu ai avea nici puţinul pe care îl ai.

Dar salariile mici, plătite inclusiv de companiile străine, vedeţi, îi gonesc din ţară şi pe cei buni şi pe cei mai puţini buni. În Germania sunt 250.000 de români şi, cum spune preşedintele Iohannis, majoritatea sunt cu înaltă calificare – aduc plusvaloare Germaniei, nu României.

Asta este drama unei ţări care nu a ştiut şi nu ştie încă să fructifice niciun avantaj ce l-a avut/îl are. Nici când este vorba despre resursa umană, nici când este vorba despre resursele naturale.

Nemţii fac afaceri bune aici pentru că nu fac chestii prea sofisticate, prin urmare au nevoie de nişte tehnicieni buni şi harnici pe care îi plătesc cum îi plătesc – sigur, mai bine decât îşi plăteşte statul, din păcate, profesorii şi medicii. Ce făce marea afacere de un miliard de euro a Nokiei la Cluj? Împacheta telefoane în cutii. În schimb, un doctor în chimie cu doctorat în Olanda, cercetător român, supracalificat, specialist în membrane este racolat de o companie germană pe un salariu pe care îl merită şi pentru că nimeni nu i-ar plăti aici 4.000 de euro/lună.

Aşa funcţionează lumea.

Uneori însă astfel de lucruri trebuie spuse mai apăsat. Germania, Olanda, Franţa, tări care s-au opus înverşunat în 2012 aderării României la Schengen, aveau aici afaceri cumulate, în acel an, de 289 de miliarde de lei (64 mld. euro), un sfert din afacerile tuturor companiilor din România. Iar profitul le-a fost, cumulat, de 12 miliarde de lei (2,7 mld. euro), adică o marjă de profit de peste 4%, în condiţiile în care prin UE acestea erau de 1-2%.

Pai? Plătiţi şi voi salarii mai mari aici, dublaţi-le, mai renunţaţi la 0,5% din marja de profit, dacă tot dominaţi 70% din piaţă,  ca sa nu mai vină românii peste voi! Glumesc, desigur, dar aşa cum companiile străine vin aici în căutare de oportunităţi, şi oamenii, indivizii, merg şi ei în căutare de oportunităţi.

Lucrurile astea trebuie spuse mai apăsat. Nu ar fi fost rău dacă consilierii preşedintelui Iohannis i-ar fi sugerat să spună în conferinţa de presă cumună cu dna Merkel ce am arătat mai sus: companiile germane fac profit în România de un miliard de euro anual; iar beneficiile sociale pe care voi le plătiţi românilor săraci în Germania şi de care faceţi atâta caz, sunt doar de câteva milioane de euro, anual. Voi chiar nu aveţi simţul măsurii?

Ar mai fi ceva de adăugat la sfârşit, totuşi. În prea lungul său răspuns la întrebarea privind „imigraţia sărăciei”, preşedintele nu a fost tocmai corect, pentru că nu a răspuns clar la o întrebare clară: cum stopaţi imigraţia sărăciei. Această imigraţie a sărăciei există, este gravă. Că, dacă nu ar fi, nu s-ar povesti. Şi, aşa cum spuneam acum două zile comentând serialul făcut de Channel 4, "The Romanians Are Coming" pe care toţi românii cu ştaif l-au condamnat cu mânie patriotică pentru că în primul episod era vorba despre ţigani, nu rezolvi problemele acestei săracii infiorătoare spunând că ea „nu este reprezentativă”.

Din păcate, preşedintele a intrat în logica întregului aparat de stat – premier, ministru de externe, ambasadorul la Londra – a intrat în logica acelora care au protestat în „ţinută business” în Marea Britanie, după difuzarea primului episod: nu ne reprezintă pe noi!

Dar, dacă nu vă reprezintă, nu înseamnă că migraţia sărăciei nu există, iar ea poate fi definită foarte simplu: cerşetorii din marile capitale ale Europei care ne-au distrus relaţia, cât era ea, cu Franţa, cu Italia, cu Germania.

Trebuie să ne intereseze asta pentru că toţi cei cu paşaport românesc sunt români. Iar domnul Iohannis ar trebui să ştie asta mai bine decât mulţi alţii, a trăit o experienţă cumva bizară în campania electorală. Şi, iată, e totuşi preşedintele României acum.