Lecturi la prima vedere din Eminescu (II)/ de Alex. Ştefănescu

Autor: Alex. Stefanescu 06.03.2015

Nu ca un poet, ci ca un regizor...

Tehnologia de dată recentă oferă cineaştilor posibilităţi nelimitate de reconstituire a războaielor, indiferent din ce epocă. Beneficiind de bugete uriaşe, de ordinul a sute de milioane de dolari, filmele reuşesc să aducă în sala de cinematograf scene apocaliptice, cu explozii în serie, cu soldaţi ciuruiţi de gloanţe, cu tancuri care trec ca prin nimic prin clădiri, cu prăbuşiri de avioane în flăcări. Şi totuşi, niciunul dintre aceste filme, fie ele şi în trei dimensiuni, nu egalează ca intensitate emoţia provocată de secvenţa războiului din „Scrisoarea III”.

Multă lume crede că o descriere cu ajutorul cuvintelor este inferioară unei reprezentări cinematografice. Cuvintele asociate în propoziţii şi propoziţiile asociate în fraze – acesta este raţionamentul − nu pot crea senzaţia de simultaneitate pe care o dă imaginea.  Până citeşti un text, rând după rând, de la stânga la dreapta, intensitatea trăirii se pierde. În schimb, chiar şi o singură fotogramă poate cuprinde tot ce se întâmplă pe un câmp de luptă.

Şi totuşi, repet, secvenţa războiului din „Scrisoarea III” întrece prin dinamism şi prin suprapunerea rapidă de forme ale dezastrului cele mai spectaculoase filme de război. Merită să recitim versurile care produc acest efect supercinematografic:

„Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn/ şi în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn,/ pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,/ lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,/ Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,/ orizonu'ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,/ Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie.../ urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.”

Impresia este puternică tocmai pentru că elementele componente ale războiului sunt descrise pe rând, aşa cum le-ar descoperi privirea cuiva aflat la faţa locului. Întâi este înregistrată revărsarea mulţimii de călăreţi pe câmpul de luptă până la umplerea lui, apoi privirea întârzie asupra lăncilor lungi care scânteiază în soare, apoi intră în raza atenţiei observatorului  săgeţile care vin de pretudindeni întunecând orizontul etc. Aceste acţiuni, departe de a rămâne disparate, se însumează, se transformă într-o reprezentare de mari proporţii, polimorfică şi polifonică, a luptei dintre două armate.

Exact ca într-un film – deşi filme nu existau pe vremea când scria Eminescu aceste versuri – este adusă la un moment dat în prim-plan, pentru câteva secunde, figura deznădăjduită a lui Baiazid:

„În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare/ Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;/ În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,/ Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste.”

Apoi, personajul tragic este resorbit în masa informă de figuranţi din jurul lui, dispare din centrul atenţiei noastre. Ni se oferă, din nou, o panoramă a dezastrului, realizată printr-o enumerare energică a tot ceea ce se prăbuşeşte. Se prăbuşesc pedestrii, care cad întâi în genunchi, se prăbuşesc caii, răsturnându-se cu călăreţi  cu tot, se prăbuşeşte în cele din urmă peste ei cerul însuşi:

„În genunchi cădeau pedestrii, colo caii se răstoarnă,/ Cad săgeţile în valuri care şuieră, se toarnă,/ Şi lovind în faţă 'n spate, ca şi crivăţul şi gerul,/ Pe pământ lor li se pare că se nărue tot cerul...”

Poetul îl aduce pentru foarte scurt în prim-plan şi pe Mircea, conducătorul oastei biruitoare:

„Mircea însuşi mână 'n luptă vijelia 'ngrozitoare,/ Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare”.

Formula repetitivă „vine-vine-vine” este de o remarcabilă expresivitate. Ea sugerează o acţiune in crescendo, care nu mai poate fi oprită de nimeni. Efectul se datorează umplerii spaţiului comunicării cu unul şi acelaşi verb, reprezentare simplă şi ingenioasă a invaziei şi, în acelaşi timp, a sentimentului de asfixiere şi de panică trăit de învinşi.

Poetul recurge în continuare, din nou, la o enumerare plină de dinamism pentru a descrie complet pierderea bătăliei de către turci. Fiecare nouă secvenţă consacră victoria românilor, o fixează în conştiinţa noastră, o transformă dintr-o surpriză într-o acţiune dusă până la capăt:

„Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,/ Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;/ Risipite se 'mprăştie a duşmanilor şiraguri,/ Şi, gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri,/ Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată −/ Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată./ Acea grindin' oţelită înspre Dunăre o mână,/ Iar în urma lor se 'ntinde falnic armia română.”

În Scrisoarea III, poetul procedează nu ca un poet, ci ca un regizor. Epopeea înfruntării dintre turci şi români este construită nu din cuvinte, ci din situaţii.

 

Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire