12 furioşi magnifici/ de Radu Constantinescu

Am convingerea că din filmoteca oricărui împătimit al celei de a şaptea arte nu poate lipsi pelicula lui Sidney Lumet din anul 1957 – „12 oameni furioşi“, cu Henry Fonda în rolul de acum celebru al celui de al optulea jurat.  Douăzeci de ani mai târziu apare şi primul remake, departe de ceea ce fusese pelicula lui Lumet, regizat de William Friedkin cu George C. Scott în rolul amintit. Şi după alţi 30 de ani subiectul este reluat de Nikita Mihalkov „ 12”, într-o replică sui-generis, care „actualizează” conflictul, evocând situaţia unei tranziţii maladive în Rusia. Joacă în film regizorul însuşi.

Aşadar, numărăm în peste jumătate de secol nu mai puţin de trei ecranizări ale unei piese scrise în 1954 de dramaturgul, scenaristul, omul de televiziune american Reginald Rose. Care poate fi explicaţia acestui succes al unui text literar care, în sine, nu este deloc cinematografic ? Întreaga acţiune se desfăşoară între patru pereţi ai camerei juraţilor, cel judecat fiind un tânăr care şi-a ucis tatăl cu un cuţit. Vor decide vinovăţia sau nevinovăţia lui, conform legislaţiei americane, 12 bărbaţi de meserii şi pregătiri diverse (un antrenor, un om de afaceri, un ceasornicar, un arhitect, un angajat la o bancă, un manager la o agenţie de publicitate, un pictor, un broker, ba chiar un simplu rezident într-o mahala…), oameni cu temperamente diferite, cu antecedente personale care, pe parcurs, le influenţează opţiunea. Şi tot conform legislaţiei de peste ocean, în cazul unui criminal condamnat la moarte, decizia trebuie să fie unanimă.

După toate evidenţele, se pare că verdictul juraţilor va fi acela de vinovat. Numai că cel de-al optulea jurat nu este convins de vinovăţia tânărului şi analizează din nou datele procesului. Aşa încât, ceea ce părea iniţial un caz limpede, fără complicaţii, se va transforma într-o etalare a prejudecăţilor fiecărui personaj în parte, legate de proces, de acuzat sau de colegii din juriu. Ca într-un clasic „policier”, juratul opt, în ciuda opoziţiei celorlalţi, perseverează, demonstrează, argumentează şi reuşeşte să le zdruncine, rând pe rând, certitudinile. Se votează odată, şi încă o dată, şi încă o dată, iar numărul celor ce rostesc „nevinovat” sporeşte direct proporţional cu suspansul presărat într-o gradaţie perfect construită. Cine este, de fapt, asasinul şi cine victima? Cât de tare ne rezemăm pe idei preconcepute, când emitem o acuzaţie? Iată de ce verdictul final, unanim  nevinovat,  marchează nu numai o răsturnare spectaculoasă a situaţiei iniţiale ci, mai ales, o limpezire a conştiinţelor celor 12.

Această lungă digresiune cinematografică mi-a fost prilejuită de montarea celebrei piese a lui Reginald Rose pe scena Teatrului Naţional din Cluj Napoca. Tentativa îndrăzneaţă, date fiind premizele ne-teatrale ale textului amintite anterior, poartă semnătura unui tânăr regizor, Tudor Lucanu, aflat la prima prezenţă pe scena mare a Naţionalului. Debutantul nu a dorit să epateze prin „găselniţe“ spectaculoase, preferând să păstreze partea clasică a textului. Aşa încât, la ridicarea cortinei, ne aflăm în faţa sălii din filmul lui Lumet, unde 12 scaune în jurul unei mese lungi îşi aşteaptă juraţii. Spectacolul debutează lent, monoton, până când frisonul de îndoială adus de juratul 8 declanşează tulburarea colectivă. Personajele se animă, mecanismul neliniştilor şi al îndoielilor începe să funcţioneze.

Farmecul montării constă în acest flux al energiei actoriceşti pe care regizorul îl deplasează, imprevizibil, de la un grup la altul al celor 12 juraţi, pentru a transforma un grup amorf şi dezinteresat, preocupat iniţial doar de propriile probleme şi venit să semneze cât mai repede o hârtie (chiar dacă de condamnare la moarte !), într-o echipă reală, interesată de a afla adevărul. Apatia iniţială este doar uvertura unor dezlanţuiri ulterioare. Tensiunea scenică are un crescendo dramatic, atingând paroxismul în momentele când juraţii se dezlănţuie violent unii contra celorlalţi, uitând miza prezenţei lor acolo. Asistăm la o aparentă mişcare browniană, dar în spatele haosului se simte mâna fermă a regizorului, care desenează personajelor traiectorii bine definite. Spectacolul are ritm cinematografic şi o plastică a mişcării amintind de atributele dansului modern. Întreaga trupă joacă frenetic, dar cu exactitatea unui ceasornic, deşi la diapazonuri diferite. Ar fi nedrept dacă nu i-aş aminti pe toţi cei 12 „juraţi” magnifici, care magnetizează publicul cu prestaţiile lor: Ovidiu Crişan, Ruslan Bârlea, Ionuţ Caras, Miron Maxim, Radu  Lărgeanu, Cătălin Codreanu, Cătălin Herlo, Matei Rotaru, Cornel Răileanu, Cristian Grosu, Petre Băcioiu şi Emanuel Petran.

Spectacolul dă de gândit, invită la meditaţie şi întrebări: unde este adevărul în viaţă? Suntem, adesea, prizonierii unor prejudecăţi. Le putem învinge ? Câte meandre are drumul de la certitudine la îndoială ? Cât de categorici putem fi în opinii ? Acestor nelinişti a încercat să le răspundă Tudor Lucanu invitând publicul să fie cel de al 13-lea jurat !

„Aşa cum fiecare din cei 12 juraţi ajung să se autocunoască – spunea regizorul – şi noi  începem să ne recunoaştem în fiecare dintre cei 12. Câteodată suntem nepăsători, câteodată prea radicali, sau prea puternic conduşi de sentimente personale, câteodată facem lucrurile în grabă, şi câteodată luăm lucrurile aşa cum ne sunt prezentate, fără a ne pune întrebări.“

Spectatorii trăiesc emoţional fiecare replică, se identifică, rând pe rând, cu personajele piesei, îşi recunosc propriile tensiuni, frământări, tulburări, semne de întrebare, într-un cuvânt se regăsesc pe ei înşişi, iar, în final, acest al al 13-lea jurat răsuflă uşurat pentru că, la fel ca şi ceilalţi 12 „oameni furioşi”, şi-a limpezit propria conştiinţă şi a găsit soluţia judiciară corectă. De aici şi aplauzele furtunoase adresate actorilor şi tânărului regizor.