România are mai degrabă nevoie de creşterea salariilor mici şi mijlocii prin reducerea taxelor pe muncă decât de scăderea TVA, fie şi la alimente. Ponta ratează oportunitatea de a acoperi cea mai mare pierdere a economiei româneşti din criză
România are nevoie ”disperată” în acest moment de creşterea masei salariale, care a pierdut în criză câte 7 miliarde de euro în fiecare an, adică 42 de miliarde de euro până acum. În 2008 România avea o masă salarială anuală de 60 de miliarde de euro, iar acum are de 53 de miliarde de euro. Aceasta este cea mai mare lovitură primită de economia românească şi care nu se recuperează.
Dacă PIB-ul şi-a revenit la nivelul din 2008, masa salarială nu şi-a revenit deloc. Din acest motiv consumul, adică cererea internă, îşi revine atât de greu, ceea ce menţine afacerile interne, care sunt deţinute în special de companiile româneşti, la o cotă de avarie, supraîndatorate şi cu spatele atât la bancă, stat şi furnizori în fiecare zi.
Economia românească are mai mult nevoie de creşterea masei salariale, care în acest moment nu se poate face decât prin două măsuri administrative – creşterea şi mai accelerată a salariului minim şi scăderea taxelor pe forţa de muncă – şi mai puţin de scăderea TVA, fie şi la alimente.
În criză populaţia şi-a reglat consumul de alimente, ştie cât poate consuma şi cât plăteşte. Ceea ce nu apucă să regleze, pentru că piaţa forţei de muncă a scăzut şi a devenit mai puţin concurenţială, a fost salariul.
Prioritatea guvernului Ponta ar trebui să fie creşterea salariilor mici şi mijlocii, acolo unde se localizează cele mai multe venituri din economia românească.
Nivelul redus al salariilor reprezintă punctul nevralgic al economiei româneşti din perspectiva cererii interne. În acest moment salariul minim este de 975 de lei brut, iar de la 1 iulie va creşte la 1.050 de lei brut.
Citiţi şi:
Se reduce TVA. Nu ar fi mai bine să fie redusă semnificativ CAS pentru salariile mici?
Chiar şi în condiţiile în care din 2012 încoace salariul minim a crescut accelerat de la 700 de lei la 1.050 de lei, această creştere fiind cel mai bun lucru realizat de guvernul Ponta, totuşi în continuare nivelul este mic. În 2005 salariul salariul minim pe economie era de 310 lei, iar până în 2012 s-a făcut 700 de lei, adică în 8 ani a câştigat 300 de lei, cât a câştigat acum în 3 ani.
De asemenea România are un cost foarte ridicat pe forţa de muncă, respectiv un angajator trebuie să plătească taxe extrem de ridicate deoarece cutuma locală este să se negocieze net-ul, compania fiind responsabilă de plata taxelor totale.
La un salariu net de 2.800 de lei compania are un cost total de 4.920 de lei. Acest net îi corespunde unui salariu brut de 3.500 de lei. Taxele şi impozitele totale plătite de angajator şi angajat la stat sunt de 2.120 de lei.
Pentru că economia a devenit mai productivă, adică creşterea PIB-ului se obţine cu un număr mai redus de salariaţi, iar investiţiile străine nu mai cresc, masa salarială nu mai poate creşte decât prin creşterea administrativă a salariilor.
Consolidarea unor sectoare economice, adică termenul curent folosit atunci când numărul de jucători scade fie prin ieşirea din piaţă, fie prin preluări, înseamnă reducerea numărului de salariaţi şi implicit scăderea concurenţei în atragerea de oameni.
Rezultatul este o plafonare a salariilor în acel sector, dacă nu chiar scăderea lor. Uitaţi-vă ce se întâmplă în sectorul bancar, acolo unde reducerea numărului de jucători înseamnă scăderea numărului de angajaţi şi lipsa concurenţei în atragerea de oameni.
De asemenea uitaţi-vă ce se întâmplă pe piaţa de retail sau pe piaţa de bricolaj. În industria de componente auto care lucrează pentru export nivelul de salariu este plafonat între firme, iar oamenii nu au nicio şansă să câştige mai mult dacă se mută la o altă companie, ci chiar ajung pe o listă neagră.
Singurul sector care aduce creşteri salariale este IT-ul, unde programatorii pot cere salarii începând de la 20% mai mari, atunci când sunt ofertaţi.
Pentru că investiţiile străine se pot număra pe degete, iar cele care mai apar sunt pe ajutoare de stat, nu există o cerere suplimentară susţinută de forţă de muncă şi implicit de un impuls pentru salarii mai mari. Asta este o altă problemă a economiei româneşti din acest moment.
Reducerea TVA-ului, întâi la alimente de la 24% la 9%, nu ştiu cât va rezolva din cererea internă. Economia are nevoie de o cerere mai mare de bunuri şi servicii, mai mult decât cea din zona alimentară.
În criză românii şi-au reglat consumul de mâncare şi este puţin probabil ca prin scăderea preţurilor ca urmare a reducerii TVA-ului să consume mai multe unităţi de produse. De asemenea este de ajuns ca anul agricol să fie prost, iar preţurile legumelor, fructelor, lactatelor sau cărnii să crească accelerat şi să înghită toată scăderea TVA-ului.
Atunci ce mai rămâne în portofelul sau pe cardul salariatului?
Dacă guvernul Ponta vrea să impulsioneze economia, cea mai bună şi cea mai eficientă mişcare ar trebui să fie creşterea salariilor mici şi mijlocii prin majorarea mai accelerată a salariului minim pe economie şi scăderea taxelor pe forţa de muncă.
Atunci cei care s-ar încadra în această categorie ar vedea, la finalul fiecărei luni, că au mai mulţi bani în portofel, pe care îi pot cheltui cum vor ei şi nu neapărat numai pe mâncare.
Guvernul Ponta ar trebui să se uite la două măsuri pe care le-a luat până acum şi ce efecte au avut deja în economie: creşterea salariului minim de la 700 de lei la 975 de lei acum şi la 1.050 de lei din iulie a dus la creşterea consumului intern, ceea ce a ridicat economia; scăderea TVA-ului la pâine de la 24% la 9% a adus scăderea preţurilor la pâine numai în primele două luni, după care preţurile au revenit la nivelul când produsele erau taxate cu un TVA de 24%.
România are mai multă nevoie de creşterea salariilor decât de scăderea TVA.