Acum un veac – oameni şi probleme (V)/ de Ion Bulei

Autor: Ion Bulei 16.04.2015

Partidele şi jocul puterii

În spaţiul românesc, după unirea din 1859 şi reformele din timpul domniei lui Al. I. Cuza, în cursul procesului de modernizare generală a societăţii, s-au constituit primele partide politice moderne româneşti: Partidul Naţional Liberal (1875) şi Partidul Conservator (1880), urmate în timp de alte partide şi grupări politice. De la început ele au fost organizate după modelul clasic al Occidentului european, de unde viaţa politică românească îşi trăsese formele şi cu care căuta să meargă în concordanţă. În jurul lor, în România celei de-a doua jumătăţi a sec. 19 şi în prima jumătate a sec. 20, până când vin peste români dictaturile, gravitează practic activitatea politică oficială în ceea ce are ea mai caracteristic.

Potrivit regimului constituţional instituit la 1866, la apelul suveranului, partidele formau, prin rotaţie, guvernul şi acesta, prin deţinerea puterii, îşi asigura majoritatea în parlament şi îşi subordona administraţia centrală şi locală. În aprecierea activităţii partidelor multe alte elemente ale vieţii politice îşi au rostul lor bine stabilit. Dinamica lor nu e mai puţin plină de semnificaţii. De pildă, prerogativele Coroanei au fost mari în timpul lui Carol I, iar conjuncturile politice au favorizat mărirea lor. În principal, disputa pentru putere dintre partide a fost elementul esenţial care l-a pus prea des pe suveran în post de arbitru. Şi această postură i-a întărit poziţia de lider al vieţii politice româneşti. Domina pasiunile politice şi domina scena desfăşurării acestora. Era suficient pentru a se impune tuturor. Şi Carol I a ştiut să profite. Dar a făcut-o cu înţelepciune, netrecând anumite graniţe constituţionale şi necăutând să slăbească structurile de stat în fiinţă. În practica politică toate hotărârile importante erau luate de rege, împreună cu şefii partidelor de guvernământ şi colaboratorii acestora apropiaţi.

Sub Ferdinand practica s-a continuat. Dar Ferdinand n-a mai putut juca rolul de arbitru pe care l-a avut unchiul său. Prea s-a lăsat influenţat de soţia sa, frumoasa Maria, de I.I.C. Bratianu şi Barbu Ştirbei, cumnatul lui Brătianu. Adevăratul arbitru sub Ferdinand a fost I.I.C. Brătianu, şeful PNL.

Sub Carol al II-lea situaţia se schimbă. Pe un fond de conjuncturi externe diferit, Carol al II-lea vine la tron cu hotărârea de a pune capăt sistemului democratic instituit după primul război, un sistem întemeiat pe competiţia partidelor şi de a instaura o dictatură regală. Cunoscuse sub tatăl său „tirania” unui partid, atotputernicia unui lider de partid şi a unui favorit regal. Brătianu şi Barbu Ştirbei subordonaseră Coroana. Pentru Carol al II-lea partidele aveau importanţă doar în măsura în care îi favorizau sau îi împiedicau drumul spre putere. În plus, lui Carol al II-lea nu-i plăcea confruntarea politică în care partidele erau inevitabil protagoniste. Şi în timpul domniei lui, decizia politică trece de la consultarea cu partidele la camarila regală, unde domina amanta sa Elena Lupescu. Centrul puterii se mută şi faptul va avea grele consecinţe asupra regimului democraţiei parlamentare. Pulverizarea partidelor, acţiune urmărită cu abilitate de Carol al II-lea, a deschis drumul dictaturilor.

Partidele politice au fost mai puţine înainte de Marea Unire din 1918. Dar multe, foarte multe după aceea. O consecinţă naturală a schimbării sistemului de vot, a trecerii de la censul electoral la votul universal. Dar şi o urmare directă a trecerii de la o Românie liberală la una liberal-democratică (o democraţie reală România n-a cunoscut). După îngrădirile impuse participării la viaţa politică de censul electoral în Vechiul Regat şi de asupririle străine în restul teritoriului României Mari, societatea românească încearcă o lărgire a liberalismului spre democraţie. Multitudinea de partide şi grupări politice din anii interbelici, inclusiv ale minorităţilor naţionale, cu programe, ideologii şi structuri foarte variate, paleta largă a opţiunilor – de la extrema stângă la cea dreaptă – intensa trăire politică sunt o mărturie a multiplelor posibilităţi oferite de această lărgire a liberalismului. Confruntări politice numeroase au urmărit căile şi formele de organizare a ţării, de împlinire a unor deziderate naţionale, economice, sociale, politice şi culturale.

Partidele sunt mai mult decât înainte nu doar instrumente electorale, dar şi şcoli de gândire care asigură educaţia politică. N-a lipsit nici susţinerea unor interese restrânse, de grup, n-au lipsit nici organizaţii politice care sprijină interese străine. Existenţa lor exprimă o dată în plus deschiderea sistemului politic spre democraţie. În ciuda existenţei a zeci de partide şi organizaţii, viaţa politică e dominată de câteva mari partide: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator până la 1918, Naţional Liberal şi Naţional Ţărănesc în perioada interbelică. În jurul acestora au gravitat cele mai multe dintre grupările şi formaţiunile mai mici şi nu puţine au sfârşit prin a se alia sau a se contopi cu ele.

Tradiţia liberală şi democratică românească este puţin cunoscută. Câteva realizări istoriografice nu contrazic această afirmaţie. Masa mare a cetăţenilor, de fapt, nu o cunosc. Regimul totalitar comunist nu era deloc interesat în prezentarea unui sistem pe care îl lichidase. Sfărâmarea regimului totalitar impune, între multe altele, şi restabilirea legăturii cu tradiţia, şi „redescoperirea” liberalismului şi a democraţiei. Păşind pe această cale, vom vedea, de pildă, că pluralismul politic îl găsim nu numai în liberal-democraţiile occidentale, ci şi în propria noastră istorie. Pluralismul politic este şi un imperativ al actualităţii. Acţiunea lui are şi un sens adânc pe plan moral, afirmând, şi în acest mod, spiritul românesc deschis spre inovaţiile europene.