Ne pândesc deflaţia globalizată şi stagnarea economică milenară. Lumea de azi se confruntă cu o supraabundenţă nocivă de bani, forţă de muncă şi materii prime

Abundenţa mai mare ca niciodată de materii prime, de forţă de muncă, bani şi datorii intoxică economia globală. Era supracapacităţii şi supraproducţiei răstoarnă regulile clasice ale ştiinţelor economice, plafonează sau chiar reduce preţurile pentru producători şi salariile şi subminează politicile monetare ale băncilor centrale. Va deveni abundenţa un blestem?

Preţurile a două dintre principalele materii prime au surprins prin revenirea spectaculoasă de săptămâna trecută. Minereul de fier a înregistrat cel mai mare salt din 2012, iar petrolul Brent a atins maximul acestui an, trezind speranţe că plonjonul din ultimul an al preţurilor materiilor prime se apropie de final. Indicatorul Bloomberg al cotaţiilor materiilor prime a scăzut cu 17% anul trecut.

Analiştii de la Capital Economics cred că anul acesta va fi al revenirii generale a preţurilor. Mick Davis, fostul CEO al Xstrata, una dintre cele mai mari companii de minerit din lume, crede la fel. Şi analiştii de la PIMCO, cândva unul dintre cele mai mari fonduri de investiţii în obligaţiuni din lume, consideră că „s-a sfârşit perioada de corecţie“, scrie Financial Times.

Însă nimeni nu se aşteaptă ca revenirea preţurilor să fie una puternică, rapidă, nu într-un mediu cu creştere economică lentă, cu inflaţie slabă şi dobânzi extrem de reduse. Megan Greene, analist la John Hancock Asset Management, crede că economia globală şi-ar putea petrece următorul deceniu încercând să se adapteze la noile condiţii.
 

Confuzie

Actuala senzaţie de „îndestulare“ creează confuzie pe multe fronturi, notează The Wall Street Journal. Supraabundenţa de materii prime presează în jos preţurile şi trezeşte temeri că economiile vor fi lovite de deflaţie. Avuţia mondială, estimată de Credit Suisse la 263.000 de miliarde de dolari, este dublă faţă de cât era acum 15 ani şi reprezintă o sursă vastă de economii şi capital. Acest surplus de bani ajută la menţinerea scăzute a ratelor de dobândă şi subminează politicile monetare. Iar surplusul de forţă de muncă plafonează salariile.

Între timp, datoriile uriaşe ale guvernelor din SUA, Japonia şi Europa limitează capacitatea guvernelor de a genera creştere economică şi, implicit, cerere mai mare, prin cheltuieli publice. În aceste condiţii, le rămâne băncilor centrale să aprovizioneze economiile cu cât mai multă lichiditate, deşi rundele recente de ajustare cantitativă nu au reuşit să aducă economiile la creşterea rapidă avută înainte de criză. „Principiul clasic este că nu poţi acea supraproducţie. Ştiinţele economice se bazează toate pe insuficienţă“, a explicat Daniel Alpert, specialist în investment banking şi autor al cărţii „Era supraproducţiei“.

Prăbuşirea Uniunii Sovietice şi ascensiunea Chinei au adus un plus de peste un miliard de muncitori la forţa de muncă globală, ceea ce înseamnă o competiţie mai mare pentru locuri de muncă şi salarii. Multe dintre noile ţări emergente au surplus bugetar, iar cetăţenii lor economisesc mai mult decât în economiile dezvoltate, contribuind la ceea ce Alpert descrie ca fiind exces de capital.
 

Supraproducţie

Exemplele de supraproducţie abundă. La Cushing, Oklahoma, unul dintre cele mai mari centre de stocare a petrolului din SUA, ţiţeiul umple rezervoarele până la refuz. Stocurile de petrol din SUA sunt aproape de recordul tuturor timpurilor.  La nivel mondial, circa 110 milioane de baloturi de bumbac vor sta la sfârşitul acestui sezon nefolosite în fabricile de textile şi depozite.

Nivelul este cel mai ridicat de după cel puţin 1973. pe piaţa din SUA este, de asemenea, exces de produse cu folosinţă îndelungată. În China, stocurile de automobile nefolosite sunt la maximul ultimilor doi ani şi jumătate.

Un element central al problemei este răcirea economiei Chinei, cea mai mare dintre ţările emergente, şi cererea mai slabă din partea statelor în curs de dezvoltare. În plus, modelul economic chinez se îndepărtează de consumul intens de materii prime.

„Această scădere a cererii de materii prime este contraintuitivă şi n-am văzut decât vârful aisbergului“, crede Cynthia Lim, economist la Wood Mackenzie. Timp de aproape un deceniu producătorii au făcut eforturi pentru a ţine pasul cu creşterea cererii din China, care încă nu are un înlocuitor la nivel global. Încetinirea economiei i-a prins pe mulţi producători pe picior greşit.

Nu toate materiile prime sunt în exces. Apetitul puternic al Chinei pentru mărfuri precum cupru, benzină şi cafea echilibrează aceste pieţe.

Guvernele care se confruntă cu un deficit de cerere îşi sprijină în mod normal economiile prin cheltuieli publice care lărgesc deficitului bugetar. Tentaţia ar trebui să fie mare mai ales datorită dobânzilor mici  de acum.  Însă multe ţări sunt reticente să-şi majoreze datoriile.

Cele mai mari economii ale lumii au continuat să-şi majoreze datoriile în anii de după criza creditului. Datoriile guvernelor, companiilor şi consumatorilor au urcat la 24.000 de miliarde de dolari în SUA, de la 17.000 de miliarde de dolari în 2008, un salt de la 167% din PIB la 181% din PIB. În Europa, datoria a crescut de la 180% din PIB la 204% din PIB, iar în China de la 134% din PIB la 241% din PIB.

Chiar dacă guvernele au suficientă capacitate de stimulare bugetară, puţine au voinţa politică de a lansa acest fel de stimul. Golul este umplut de băncile centrale. Fed şi Banca Angliei şi-au umflat balanţele de active şi passive de la 6% din PIB-ul anual în 2008 la 25% din PIB. Balanţa BCE a crescut de la 14% la 23% din PIB, iar cea a Băncii Japoniei de la 22% la 66% din PIB.

În vremuri normale, tot acest capital ar fi fost suficient pentru a reporni motoarele economice. Însă unii analişti, precum Lawrence Summers, de la Universitatea Harvard, cred că dobânzile trebuie să scadă şi mai mult pentru a aduce în echilibru abundenţa de economii cu oportunităţile de investiţii mai limitate. Acest scenariu implică un potenţial mai redus de creştere economică – aşa-zisa „stagnare seculară“.