Misterele din strada Portului/ de Ann Cleeves

Ann Cleeves s-a născut în 1954 şi a copilărit în partea de vest a Anglei, în Herefordshire şi apoi în North Devon. După ce a renunţat la facultate, a practicat o serie de job-uri ocazionale dintre cele mai diverse: asistent social pentru copii, bucătar la un centru de observare a păsărilor, ajutor de salvamar şi ofiţer pentru eliberarea condiţionată. S-a căsătorit cu Tim, un cunoscut ornitolog şi, când acesta a primit un post pe micuţa insulă Hilbre, aflată în estuarul Dee, unde ei doi erau singurii locuitori, s-a apucat de scris. Au urmat mai multe romane (peste douăzeci), publicate începând cu 1986, traduceri în peste 20 de limbi şi două seriale TV realizate de ITV (după cărţile care o au drept protagonistă pe Vera Stanhope) şi BBC (după volumele din seria „Shetland”). 

În 2006 a primit premiul Gold Dagger, acordat de către Crime Writer’s Association (CWA) pentru primul roman din seria „Shetland”, Raven Black (tradus în limba română sub titlul Negru de corb, Crime Scene Publishing, 2012).

Capitolul 1

Joe Ashworth îşi croia anevoie drum prin mulţime. Era înainte de Crăciun, iar metroul dădea pe-afară de călători care-şi burduşeau pungile pline cu cadouri inutile. Peste tot se auzeau bebeluşi lăsaţi să urle aiurea în cărucioare scumpe. Petrecăreţi timpurii năvăleau de la agape de birou, împleticindu-se pe treptele rulante spre metrou. Tinerii foloseau un limbaj de care Joe şi-ar fi ferit copiii. În acea zi, însă, nu avusese altă opţiune decât metroul. Sal fusese foarte categorică atunci când a spus că are nevoie de maşină.

Era cu fiica lui. Copila făcea parte din corul şcolii şi tocmai terminase de cântat la Catedrala Newcastle. Colinde la lumina lumânărilor, fiindcă la patru deja se însera şi era întuneric înăuntru. Era o muzică frumoasă, care-l făcea mereu să plângă. Vera Stanhope, şefa lui, îi spunea mereu că e un romantic naiv.

După spectacol, s-au aventurat în vâltoarea străzii. Tocmai începuse să ningă, ceea ce pe Jessie o încânta nespus. Era solistă, iar interpretarea perfectă din acea seară îi adusese o menţiune specială din partea dirijorului. Mai erau doar zece zile până la Crăciun; ea nu mai credea de mult în Moş, era mare, dar se bucura de zăpadă. Fulgi micuţi şi gingaşi, răsuciţi în rafalele de vânt ca nişte mici tornade.

În metrou, Joe o ţinea strâns de mână. Stăteau în picioare, toate locurile fuseseră deja ocupate. În spaţiul de lângă uşa trenului se aşezaseră două fete, cam de vârsta lui Jessie, cu chipul ascuns sub fond de ten şi linii negre de rimel. Lângă ele se înghesuiau doi puşti. Joe îi urmărea cu privirea şi nu era deloc încântat de pipăielile lor. Vera îl considera şi exagerat de pudic. Nu l-ar fi deranjat puţină afecţiune între puşti, dar era ceva mai mult de-atât, ceva extrem de neplăcut în felul în care băieţii li se adresau fetelor. Îşi băteau joc de lipsa lor de experienţă „în ale străzii”. Se gândea că n-ar fi rău să le aducă la secţia de poliţie. Să stea Vera de vorbă cu ele despre feminism şi despre dreptul femeii la respect. Ideea îi smulse un zâmbet.

Îi atrase atenţia ecusonul de pe sacoul fetelor. Aparţinea uneia dintre şcolile private din oraş. Discutase cu Sal despre înscrierea lui Jessie la o şcoală privată. Era un copil isteţ şi îşi puneau mari speranţe în ea. Cu siguranţă, va merge la facultate. Poate chiar la una dintre cele renumite. Privindu-le acum pe fetele care se hlizeau prosteşte, nu mai era sigur de şcoala privată.

Trenul opri în staţie. În luminile de pe peron observă că ningea tot mai tare, cu fulgi greoi care se depuneau alene pe acoperişurile caselor. Urcă o femeie înfăşurată într-o haină lungă, care găsi un loc liber ceva mai în spatele vagonului. Joe pândea scaunul pentru Jessie şi s-a simţit brusc cuprins de un val iraţional de antipatie. Avea părul cărunt, un machiaj discret, iar haina bine croită îi ajungea aproape de pământ. În ciuda vârstei – avea cam şaptezeci de ani – păstra o eleganţă aparte. Joe îşi închipuia că nu duce lipsă de bani şi se întreba de ce n-o fi chemat un taxi, în loc să se înghesuie în metrou cu restul pasagerilor.

La următoarea staţie, vagonul se umplu cu un grup de inşi la cravată şi costum şi cu serviete în mâini. Vorbeau în gura mare despre o conferinţă de vânzări. La starea în care era, Joe îi ura şi pe ei – prea erau ostentativi şi gălăgioşi. Genul de indivizi cărora le place să iasă în evidenţă.

|n fiecare staţie, un alt val de oameni. Doar că acum era strivit lângă Jessie într-un colţ, lângă uşă, şi nu mai vedea mare lucru. Doar spatele unui grăsan îmbrăcat într-un tricou Newcastle United. Fără haină. Un Georgel din ăsta dur.

Luminile trenului pâlpâiră şi, timp de câteva clipe, se făcu întuneric beznă. Ceva mai încolo, o tânără ţipă. Luminile se aprinseră şi trenul opri în staţie.

Partington – încă puţin şi ajungeau la capăt de linie. Stratul de zăpadă ajunsese deja la vreo trei centimetri. Joe spera că Sal ajunsese deja acasă, pornise centrala şi pusese de ceai. Spusese ceva despre cumpărarea unui brad. El era foarte mulţumit şi cu unul artificial – maică-sa nu se sinchisise niciodată să ia un brad adevărat – dar Sal dădea în mintea copiilor de Crăciun, trepidând toată de pregătiri şi entuziasm. Joe îşi imagina că o să intre în casă şi o să-l copleşească mirosul de brad şi de mâncare. Se întreba, din nou, de ce o fi simţind cândva că acest mariaj – familia lui – nu prea-i ajunge.

Hotărî să continue drumul cu un taxi de la staţia Mardle. Sal se oferise să-i ia cu maşina, dar nu voia s-o lase să conducă pe o aşa ninsoare. Va da o avere pe taxi, dar merita. Uşile trenului erau încă deschise şi surprinse în geam reflecţia pasagerilor din spate, cărora vântul le prinsese câţiva fulgi în păr. Se îmbrăcase elegant pentru concertul de la catedrală, iar Jessie purta doar un palton peste uniformă. Îşi puse braţul peste umerii ei, sperând s-o încălzească. Difuzorul bâzâi şi se auzi vocea vatmanului: „Scuze, oameni buni! Avem o defecţiune pe linie. N-o fi nins de-ajuns.”

Pasagerii chicotiră amuzaţi, prea entuziasmaţi de spiritul sărbătorilor ca să se mai enerveze.

– E capăt de linie, oameni buni. Va veni curând un autobuz care să vă ducă mai departe, vă arată un coleg unde e staţia.

Tot trenul oftă resemnat. Pasagerii se îngrămădiră spre uşi, văitându-se de vreme, dar încântaţi, oarecum, de situaţie. Aveau ce povesti în seara aceea la bere, în tavernă. Ashworth o ţinu pe Jessie pe loc, să coboare beţivii şi ciudaţii înainte. Ajunşi pe peron, îşi pipăi mobilul în buzunar, să sune după taxi. Mai aveau doar o staţie până la Mardle. Nu era mare lucru şi se gândi iar că nu avea de ce s-o cheme pe Sal. O înfăşură pe Jessie sub haină, lipind-o strâns de el, şi căută numărul taxiului.

Ceilalţi pasageri porniră în urma unui tip de la metrou, îmbrăcat cu o vestă verde şi se depărtau deja, acoperiţi de rafalele de zăpadă. Luminile din tren erau încă aprinse, dar ceva mai slabe. Nici urmă de mecanic de tren. Jessie îl înghionti în coaste:

– Ia uite! Doamna nu s-a mişcat de pe scaun!

– Vezi-ţi de treabă!

Joe ţinea telefonul la ureche. Suna.

– A adormit. O fi băut prea mult la prânz.

S-a uitat mai bine şi a observat că Jessie se referea la doamna în vârstă cu haina până-n pământ. Voia s-o liniştească, spunându-i că trenul nu va pleca fără să fie verificate toate vagoanele, când Jessie se desprinse deodată de sub haina lui şi o zbughi înapoi, prin uşile încă deschise. O zgâlţâi uşor pe femeie. Întotdeauna fusese un copil bun şi Joe era tare mândru de ea, dar câteodată îşi dorea să nu-şi mai bage nasul peste tot. Compania de taxi îi răspunse la telefon, în acelaşi timp în care Jessie urlă îngrozită.

Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press. Traducere de Raluca Ştefan