Ceai la samovar (II)/ de Ingrid Beatrice Coman

− Mătănii! Ce ciudat! Nu te‑am văzut niciodată că te rogi!

Vera a agăţat uşor într‑un cui şiragul de biluţe de lemn roşiatic de care atârna un crucifix metalic.

− Da! Era al lui Piotr, tânărul nostru preot.

Apoi a făcut o pauză, încreţind fruntea, ca sub apăsarea unui gând supărător.

− În seara aceea… a continuat el apoi încet, cu neplăcere în voce, ca şi când ar fi vrut să se scuze în faţa micului obiect nevinovat de rugăciune… eram orbit de durere şi de furie. Era cât pe ce să‑l omor.

Chircit pe scândura sa, Alioşa îşi acoperise capul cu mâinile, ca şi cum ar fi vrut să se apere de spaţiul din jurul lui. Până şi aerul părea mai greu de respirat în seara aceea.

Mirosurile din totdeauna îi produceau ameţeală; totul era impregnat de duhoarea de sudoare, de cizme ude, de răni infectate, de pâine mucegăită. Şi mirosul propriului trup îi făcea rău. Ar fi vrut să se dezbrace de tot, chiar şi de el însuşi, să arunce tot ce avea pe el: haine pline de păduchi, pielea aspră şi plină de cruste, muşchii dureroşi, oasele fragile şi bolnave. Tot, chiar şi creierul. Tot ceea ce putea să‑l mai doară. Până şi sufletul, acel lucru incert pe care uneori i se părea că îl percepe, dar pe care probabil că nici nu‑l mai poseda.

Şi deşi îşi acoperise urechile, auzea foarte clar cuvintele pe care le recita Piotr, ca în fiecare seară, versetele lui din Evanghelie pe care le învăţase pe dinafară. Piotr îl înduioşa şi‑i era milă de el, cu ochii aceia de culoarea muşchiului crud şi rugăciunile lui inofensive.

Dar în seara aceea, vocea lui, care evoca într‑o dulce cantilenă figuri de îngeri, de sfinţi şi misterioase justiţii divine, căzuse pe o clapă greşită. Era ca şi când cineva i‑ar fi înţepat creierul cu o şurubelniţă.

− Încetează, Piotr! a spus el printre dinţi, fără să ridice capul.

Cantilena a încetat câteva secunde, apoi a continuat ceva mai încet, aproape murmurată.

− Fir‑ar să fie, Piotr! Ţi‑am zis să încetezi! a urlat Alioşa, aşa de tare că şi‑a auzit ecoul propriei voci răsunându‑i în cap ca într‑o cutie goală.

− Dar ce e cu tine? a întrebat Piotr, pe un ton cald şi încă şi mai melodios decât rugăciunile lui. E doar o rugăciune. Mă rog şi pentru tine…

− Nu ţi‑am cerut să te rogi pentru mine!

− Nu contează. Eu mă rog pentru toţi. Există un înger pentru fiecare din noi…

− A, da? a strigat Alioşa, sărind în picioare ca un arc şi aruncându‑se peste tânărul preot care, slab şi firav cum era, a alunecat de pe patul lui şi a căzut pe jos, împreună cu modestele lui obiecte de rugăciune, umplându‑le de praf.

− Te rog, Alia, l‑a implorat el după ce s‑a ridicat. Nu ţi‑am făcut nimic…

− Ascultă‑mă, măi, iconiţă a diavolului! De ce nu iei tu unul din îngerii ăştia ai tăi să‑l aduci aici, jos? Şi cel mai bine cu aripile legate? Să nu se mişte, să nu zboare, ticălosul de el! Să uite de paradis, să nu mai ştie să zboare, să meargă pe picioarele lui care nu se murdăresc niciodată, aici, în noroiul îngheţat. Fă‑l să simtă durerea. Gerul. Frica. Fă‑l să ştie ce‑i foamea. Uite, măruntaiele lui eterice care se hrănesc numai cu spirit să înceapă să digere caşa noastră şi apa murdară. Să tânjească după pâine, să o cerşească. Îţi imaginezi? Dumnezeu, care nu are pâine, pentru că în paradis nu este prevăzută, ridică din umeri şi‑i spune: „Pot să‑ţi ofer viaţa veşnică, o pereche de aripi noi splendide, un cer mai înalt în care să zbori, dar pâine, pe toţi sfinţii, asta nu…”  Crezi că îngerul tău nu s‑ar revolta? Că nu ar începe să se îndoiască de un dumnezeu care este mereu generos când este vorba de lucruri măreţe şi inutile, dar nu este în stare să creeze o bucăţică mică, nenorocită şi amărâtă de pâine?

− Nu ştii ce vorbeşti, Alia. Dar te înţeleg: eşti tulburat de moartea prietenului tău. În condiţii normale, n‑ai gândi aşa…

− I‑auzi, mă, ce spune ăsta! a tunat din nou Alioşa. Ei, popă tâmpit! În condiţii normale n‑am nevoie de Dumnezeu! Ce fel de Dumnezeu e ăsta dacă se face auzit numai în condiţii normale? Sigur, când e în deplină libertate, cu burta plină, omul nu‑şi pierde credinţa. Poate să meargă la biserică. Poate să se roage, să respecte duminica. Dar când ţi se ia libertatea, când nu ţi se dă o coajă de pâine, când îţi sug viaţa din viscere puţin câte puţin, atunci Dumnezeu te respinge, dispare. Mintea ta confuză de foame îl îndepărtează, faţa ta mutilată de scorbut îi face scârbă. Te abandonează în rahatul tău, unde îngerii şi‑ar murdări aripile şi se duce să caute alte chipuri, rotunde, pline, sănătoase şi încrezătoare, cu priviri inteligente şi creiere bine hrănite care menţin credinţa în siguranţă.

− Dacă crezi, Dumnezeu se va face auzit şi aici… a spus Piotr, dar fără prea multă convingere.

− Vrei să‑ţi spun ceva? Rahatul ăsta îngheţat în care ne cufundăm noi aici, jos, depăşeşte până şi puterile diavolului! Iar acum n‑ai decât să‑ţi continui rugăciunile tale fără noimă, eu vreau să dorm. Dar vorbeşte încet! Nu‑mi infesta somnul cu sfinţii tăi jegoşi!

Piotr nu a mai spus nimic. A rămas aşezat în tăcere, cu privirile golite, clătinând numai din când în când din cap, ca un copil care‑l luase în braţe pe nu, poticnit într‑un capriciu uitat.

În dimineaţa următoare, când m‑am trezit, am văzut că îmi lăsase mătăniile lui, aşezate cu grijă pe pernă.

Mă iertase.

Fragment din romanul cu acelşi titlu în pregătire la Editura Vremea. Traducere de Anca-Irina Ionescu