INDIELISBOA sau corbul iconoclast/ de Mircea Valeriu Deaca

IndieLisboa: al 12-lea festival de film independent (23 aprilie – 3 mai 2015) de la Lisabona este un model de organizare al unui eveniment de acest tip (http://indielisboa.com/). Să urmărim câteva din componentele sale. În primul rând, festivalul Indie este structurat pe axa global vs local. În cadrul său sunt prezentate filme de scurt metraj şi lung metraj, documentar, experimental şi de ficţiune din lume şi din Portugalia. Indie este global şi local. Printre obiectivele sale sunt de menţionat internaţionalizarea filmului portughez şi stabilirea unei platforme de comunicare cu producătorii, distribuitorii, criticii şi realizatorii de filme. Totodată Indie are de promovat turistic internaţional un oraş şi o ţară şi are de adus publicul în interiorul experienţei cinema. Spaţiul principal de manifestare, acolo unde se află sala de cinema principal şi birourile de recepţie şi presă, Culturgest, este găzduit de interiorul clădirii semnate de Arsénio Raposo Cordeiro (1987-1993) ce lucrează în tradiţia lui Ricardo Bofil, architectul cult portughez.

Situat în „competiţie” cu marile festivaluri – Cannes, Veneţia, Locarno, Oscarul, Berlin – Indie este orientat către selecţia filmelor de buget mic, realizate de producători independenţi şi de autori „non-comerciali” fie deja confirmaţi fie aflaţi la primul lor film. Indie caută semnătura regizorului, marca sa stilistică şi opţiunea sa pentru o viziune a lucrurilor, o filozofie personală asupra condiţiei umane. Indie caută regizorii care formulează un eseu cinematografic în care, deseori, dintr-o desfăşurare realistă a acţiunilor şi decorurilor are loc emergenţa unei metafore sau unei alegorii. 

În primul rând e de menţionat atmosfera calmă şi profesională a festivalului dată în principal de un echilibru între poli. Lipseşte excesul spectacolului Cannes ori isteria starului Oscar. Lipseşte deasemenea atmosfera prea sumbră a sălii de cinema – spaţiu al obscurităţii colective - sau latura academică a conferinţelor, reuniunilor şi vorbirii în exces în jurul filmului.

Responsabilii acestui tip de alegere aparent simplă sunt membrii juriului şi directorul festivalului, Miguel Valverde. Juriul, prin compoziţie, e simptomatic pentru o orientare internaţională şi latinitate: Jerome Baron (profesor de istorie şi estetică de film), Joao Mario Grilo (regizor, critic de film şi profesor de film), Kis Kogan (director artistic al unui festival de film brazilian), Carlo Cotta (actor portughez), Dominga Sotomayor (regizor şi producător), Kathleen McInnis (publicist şi apropiat al festivalului de film de la Toronto), Gustavo Beck (regizor şi producător), Jean Perret (critic de film şi fondator al săptămânii criticii de la Locarno) şi Pascale Ramonda (activă în industria de film).

Aferim

Prezentarea filmului lui Radu Jude, Aferim!  – un preferat al noului val cinematografic românesc de mai multă vreme la Indie - este simptomatică pentru tipul de eseu practicat în volumul ghid al festivalului. Citez: „Radu Jude stăpâneşte ironia naturalistă, evitând orice detalii şi ornamente inutile şi explorează cu success noi teritorii. Aferim! Este un film de epocă (…) filmat atent în alb şi negru (atât de reuşit filmat încât cinematografia sa aminteşte de magnificul Hard to Be a God al lui Aleksei German). Constadin şi fiul său caută un ţigan sclav care e bănuit de a fi fost amantul stăpânei sale. După ce-l găsesc pe Carfin, sclavul, îl vor aduce acasă unde nici soţia boierului nici zapciul nu vor reuşi să-l scape de furia soţului înşelat. Căutarea este marcată de ura stereotip a personajelor faţă de orice fel de minorităţi şi orice care se defineşte ca „străin” şi se sfârşeşte cu o răzbunare violentă. Este un lucru îmbucurător de a şti că Radu Jude rămâne fidel umorului său rafinat şi construieşte ironia laturii urâte a fiinţelor umane” (M.M.). Textul citat aduce, sintetic, axele de analiză: un film naturalist şi ironic ce explorează latura repulsivă a naturii umane. Filmul e înscris într-o paradigmă cinematografică de renume şi este situat în zona eseului de amestec umor – ironie şi parabolă. Interpretarea Indie înscrie filmul în contextul mai larg al definiţiei umanităţii; solidaritate, utopie, afectivitate şi compasiune, toleranţă şi umanism, dar şi empatie.

În acest context nu este de mirare că filmului i-a fost decernat Premiul Indie - Feature Film Grand Prize City of Lisbon - şi premiul canalului de televiziune Cineseries, TVCine & Séries Distribution Award. În definitiv Indie este un festival de film internaţional ce are şi o vocaţie de latinitate; nu tendinţioasă ci de spirit şi stil.

Câteva din filmele din competiţie

Dintre lung metrajele din competiţie câteva atrag atenţia. Christmas Again (Charles Poekel, USA, 2014). She comes back on thursday (Andre Novais Oliveira, ficţiune-documentar, Brazilia, 2014) aduce în primplan „mici momente de viaţă şi detalii cotidiene” ce amintesc programatic de modelul cinematografic al lui Robert Bresson şi care construiesc portretul unei familii din suburbie. Gueros (Alonso Ruiz Palacios, Mexic, 2014) este un road movie care se transpune în zona fanteziei, iubirii pierdute şi care dezvăluie dificultatea de a creşte într-un oraş căruia nu-i pasă de visele noastre. O alegorie a fragilităţii şi ambiţiei e prezentă în Goat (Ivan Ostrochovsky, Slovacia, 2015); istoria unui boxer ce încearcă să iasă din sărăcie continuând să lupte în arenă deşi îi este interzis şi deşi pierde meciurile. Un film cu o structură similară conturează drama generaţiilor într-o comunitate de romi din Franţa Mange tes morts (Jean-Charles Hue, 2014). Un personaj damnat şi răzvrătit are o violentă călătorie de o noapte împreună cu apropiaţii săi din clan pentru a se îndrepta în plină viteză dimineaţa singur în maşină către barajul de poliţie. Filmul reia drama eroului solitar ce caută transcedenţa dincolo de legăturile de generaţii, de familie, rivalitate, violenţă şi fantomele membrillor defuncţi ai comunităţii. 

Listen up Philip (Alex Ross Perry, USA, 2014) pune în scenă un „film ce portretizează tineri din mediul urban care se întâlnesc în peisajul Americii profunde şi se confruntă cu neurozele, frustrăriile şi dorinţele construind şi desfăcând totodată regulile de atracţie şi rivalitate mutuală”. Melbourne (Nima Javidi, Iran,2014) se desfăşoară într-un decor teatral şi construieşte un suspense al viitorului unui cuplu şi, alegoric, al unei ţări.

Quand je ne dors pas (Tommy Weber, Franţa, 2014) urmăreşte întâlnirile de o noapte în Paris ale unui tânăr fără identitate definită ce aminteşte de filmele noului val francez (de la Antoine Doinel din filmele lui Francois Truffaut la peregrinările pariziene din filmele lui Eric Rohmer). Acest film de nuanţe comic-tragic conţine şi tehnici de amestecuri de gen şi de artificii incongru postmoderne.

Un film ca Sivas (Kaan Mujdeci, Turcia, 2014) se găseşte în rezonanţă cu filmele cu copii ale lui Abbas Kiarostami ori cu atmosfera din filmele lui Nuri Bilge Ceylan. Un copil îşi găseşte un companion, un câine de luptă, într-o societatea marcată de diferenţele de gen şi de status unde „animale şi oameni coexistă în acelaşi plan al fabulei (sau metaforei?) imersaţi în violenţa cotidiană care obstrucţionează orice şi pe oricine şi care, rar, arată semnele afecţiunii”. Metafora aici asociază condiţia umană cu destinul unui animal aflat într-un peisaj dezolant şi populat cu fiinţe primitive lipsite de empatie şi afecţiune.

Din secţiunea Silvestre ies în evidenţă câteva lung metraje de autor. Before we Go (Jorge Leon, Belgia, 2014) propune o punere în scenă documentar a întâlnirii unor pacienţi aflaţi în fază terminală cu o o serie de artişti coregrafi, muzicieni şi dansatori. Ei vor pune împreună în scenă un spectacol pe care nu-l vor vedea niciodată. Ei se reinventează în „durere şi plăcere”. Proiectul ţine de „afişarea tragediei şi salvării corporale prin transfigurarea artistică”.

For the plasma (Bingham Bryant & Kyle Molzan, USA, 2014) filmat în 16 mm, pentru micro eseul catalogului festivalului, este un discurs despre analiza imaginii şi despre filmul ca mod de lectură sau o lucrare „experimentală despre lumea finanţelor, despre sociatatea informatică, despre lumea secretă a cinefiliei şi despre dorinţa simplă de a filma o vară în natură”.

Printre scurt metraje a fost remarcat Cai putere (Horsepower, 2014) al regizorului Daniel Sandu care face şi el o un diagnostic al relaţiilor sociale pornind de la banalul pretext al transportului cu prietenii al unei motociclete la etajul zece. Suprarealista reuniune de forţe umane provoacă psihodrama obsesiilor şi crizelor şi testează soliditatea relaţiilor de solidaritate, prietenie şi empatie. În rezumat, comentariul de la Indie subliniază faptul că în această „înălţare în infern, umorul românesc se combină cu o melancolie sobră”.