Ceai la samovar (III)/ de Ingrid Beatrice Coman

Timp de peste şapte ani, libertatea lui se limitase la o oră între masa de seară şi semnalul de stingere şi asta atunci când nu erau percheziţii sau interogatorii neprevăzute.

Deţinuţii se străduiau să înghesuie în ea tot ce se putea face.

Şi încăpeau, într‑adevăr, de toate, în acele şaizeci de minute de libertate provizorie. Se făcea troc de haine, mâncare, ţigări, se curăţau cizmele, se uscau obielele, jucau cărţi cu cărţi improvizate din pagini de carte, se povesteau istorioare, unul se ruga, alţii scriau scrisori celor dragi, aplecaţi pe bucăţele de hârtie de ambalaj, cu degetele strânse în jurul creionului, în efortul de a reuşi să stoarcă ceva uman pentru a trimite acasă.

Alţii mai norocoşi, ce‑i drept, tot mai rari, nu fuseseră încă uitaţi de familie: deschideau pachete de la poştă care miroseau frumos a slănină, pâine albă, salam, tutun adevărat, fel de fel de lucruri de te apuca ameţeala şi care aveau să dea o mulţime de bătăi de cap destinatarului lor în zilele următoare. Da, căci în cele din urmă, un pachet de acasă îţi aduce mai mult datorii decât avantaje. Trebuie să‑i dai ceva gardianului, şefului de echipă, funcţionarului de la poştă, ca să nu‑l lase să mucegăiască sub alte pachete, punându‑ţi numele la coada listei. Apoi vine magazionerul, căruia trebuie să‑l încredinţezi în timpul zilei, ca să nu ţi‑l fure cineva. Bărbierul lagărului. Şi nu trebuie să‑l uiţi pe doctor, dacă vrei ca numele tău să se regăsească printre cei scutiţi de muncă în prima zi când te vei simţi în aşa hal de rău că nu te vei putea ridica din pat şi vei vrea să lipseşti fără să rişti să fii împuşcat.

În cele din urmă, te trezeşti dator la toţi, înainte să‑ţi dai bine seama.

Şi în timp ce te desfeţi cu ultima bucăţică de slănină, mestecând încet, şi îţi răsuceşti ultima ţigară, simţi în stomac o durere nouă, devastatoare, un dor cumplit de casă, ca şi când această mâncare avusese drept unic scop să‑i readucă parfumul în trupul tău.

În acel interval de libertate ai fi putut găsi chiar şi curajul de a muri şi Gulea îl alesese ca să‑şi aducă la îndeplinire eroicul lui act de sinucigaş începător.

Iar această bucăţică de libertate zilnică nu era foarte diferită nici pentru Alioşa. Şaizeci de minute de cursă dementă pentru a încerca să facă de toate, să umple acel gol nereglementat de disciplina închisorii.

Şi, cu timpul, ora aceea devenise tot mai greu de trăit: era ca şi când ar fi fost constrâns de fiecare dată să treacă pe o punte fragilă şi tremurătoare între timpul de muncă şi cel de somn; trebuia să‑şi ia avânt şi s‑o treacă în grabă, căci altfel n‑ar fi făcut faţă. Trebuia să‑şi găsească o ocupaţie, deşi era obosit, să alerge, să facă troc, să povestească sau să asculte poveşti adevărate sau inventate, să se încaiere, să mănânce o bucăţică din pâinea lui sau a altuia, când reuşea s‑o fure, să‑l necăjească pe Semionov, să se certe cu Gulea, să se angajeze în lupta inegală cu păduchii, să facă o vizită la magazia cu unelte, atunci când Luşa nu era prost dispusă şi se mulţumea cu darurile lui modeste.

Orice lucru, numai să nu stea pe loc şi să se lase pradă amintirilor. Indiferent ce, numai să nu alunece în hăul propriei inimi, îngheţată ca nopţile siberiene. Totul, numai să nu se prăbuşească în propria conştiinţă.

− Dă‑le-n mă‑sa de amintiri! îi spunea prietenului său în serile în care îl surprindea concentrat asupra fotografiilor, cu ochi strălucitori şi buzele strânse. Sunt duşmanii tăi cei mai aprigi.

Dă‑le-n mă‑sa de visuri.

Nu este adevărat că te ţin în viaţă. Îţi oferă numai măsura neputinţei tale. Te ameţesc, îşi bat joc de tine şi, în cele din urmă, te trezeşti ca un copil luat de mână pentru ca după aceea să fie părăsit în mijlocul mulţimii grăbite şi indiferente.

Dă‑le-n mă‑sa de sentimente.

Inima este şi aşa destul de istovită de efortul pe care îl face, continuând să pompeze sânge în trupul tău slăbit şi în creierul tău atrofiat. După un timp, şi sentimentele se rarefiază, la fel ca şi aerul din stepă. Unul după altul, devin superflue şi dispar.

Aşa se întâmplă. N‑ai putea să spui cum şi când, pur şi simplu într‑o zi te trezeşti că nu mai eşti în stare să simţi asta şi asta.

Poate că numai ura durează puţin mai mult; pentru că nu‑ţi iese din minte faţa agentului care te‑a arestat; sau a judecătorului care te‑a interogat, anulându‑ţi viaţa în mai puţin de douăzeci de minute, în noaptea aceea în care te‑au făcut să semnezi în grabă, fără preambul, o foaie de hârtie scrisă cu o caligrafie incertă, cum la fel de incert devenise şi viitorul tău, şi tu încă habar n‑aveai. Nu era timp pentru explicaţii, în rutina nocturnă a biroului prost luminat de la etajul trei, unde se dădeau bilete numai dus pentru infern.

Mai erau mulţi care aşteptau în urma lui. Fusese o noapte rodnică: Lubeanka mişuna de nenumăraţi duşmani ai poporului, fără ştirea lor, care trebuiau clasaţi în dosarele gata pregătite pentru utilizare. Delicte imaginare şi destine deja scrise pe formularele gata imprimate.

Iată de ce mai continui să urăşti; până când, într‑o zi, îţi dai seama că nici măcar ura nu mai este de partea ta, ci devine în cele din urmă un monstru, care te mistuie, aşa cum viermele mistuie mărul care l‑a adăpostit.

Dă‑o-n mă‑sa şi de ură.

Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Vremea. Traducere de Anca-Irina Ionescu