De ce situaţia Greciei este dramatică: datoria externă se plăteşte din excedent comercial, nu bugetar

Autor: Sorin Pâslaru 15.07.2015

Parcurgând istoria economică din ultimii 70 de ani pentru a da răspunsul la problemele dificile ale Greciei pe care le traversează în această perioadă, jurnaliştii de la France 24 au remarcat că în anii ‘50 Germania a fost scutită de o mare parte a datoriei externe.

Apoi, datoria a fost ajustată astfel încât să poată fi plătită.

„O condiţie importantă a acordului de la Londra a fost ca rambursarea datoriilor rămase să fie făcută doar dacă Germania înregistra surplus comercial extern, adică doar când va avea surse proprii de plată, nu cu bani împrumutaţi. Rambursările au fost limitate la 3% din veniturile din exporturi“, arată France 24.

Şi iată o propoziţie cheie care explică tot zbuciumul statului elen: „rambursarea datoriilor... din surplus comercial extern“.  Şi care explică de asemenea de ce unii editorialişti de la Financial Times precum Wolfgang Munchau sau unii profesori de peste ocean precum Jeffrey Sachs sau Joseph Stiglitz susţin că Grecia nu-şi va plăti niciodată actuala datorie externă.

Un stat îşi rambursează datoria externă din excedentul comercial. Ceea ce i se cere Greciei  -  să ajusteze economia şi politica bugetară astfel încât să ramburseze datoria externă - este un nonsens economic.

Problema Greciei este în primul rând lipsa capacităţii de export. Balanţa bunurilor arată un deficit comercial extern de aproximativ 20 de mld. euro din 2000 până în prezent, uneori ajuns şi la 28 de mld. euro sau chiar 44 de mld. euro în 2008, după cum se poate vedea în graficul alăturat.

Deficitul comercial al unei ţări îi arată în mod transparent capacitatea sa de relaţionare cu exteriorul. 

Între 2004 şi 2008 deficitul balanţei comerciale a urcat de la 25 de mld. euro până la 44 de  mld. euro, pentru ca în 2009 să coboare brusc la 31 de mld. euro, ca urmare a ajustărilor aduse de criza financiară externă. Cu toate că balanţa pe servicii a fost pozitivă în 2009, de 12 mld. euro, deficitul balanţei comerciale de bunuri şi servicii s-a ridicat în final la aproape 20 de mld. euro, la un PIB de 200 mld. euro.

An după an, să ai un minus în comerţul extern cu bunuri şi servicii de 15-20 de mld. euro, de unde acoperi? Transferurile de la Uniunea Europeană sunt de maximum 2-3 mld. euro pe an, iar intrările de capital din investiţiile grecilor în străinătate încă 1-2 miliarde euro. Restul reprezintă acumulare de datorie externă.

Meciul economiilor se joacă în relaţiile comerciale, pe terenul dur al importurilor şi al exporturilor, iar până la introducerea euro ţările periferice slabe, precum Grecia, îşi acopereau incapacitatea de a face faţă la export cu devalorizarea monedei locale.

Cazul Greciei arată că pentru a-şi menţine suflul fără devalorizare, economia – publică şi privată – a trebuit să se „drogheze“ an de an cu noi şi noi datorii. Datoria externă este cea care a pus la pământ America Latină, ţările din Asia în 1997, Mexicul în ’94 sau Rusia în ’98.

Nu mai vorbim de România anilor ’80, stoarsă până la ultimul dolar pentru a rambursa datoria externă în avans prin restricţii la import şi restrângerea consumului intern, după ce se constatase că dobânzile ajungeau la 20-30% din suma împrumutată. De aici nebunia Chinei de a strânge o rezervă de 3.000 de mld. dolari.

Dar este o iluzie să crezi că poţi acomoda deficitul comercial, care în esenţă reprezintă deficit de competitivitate şi de ce nu de competenţă, tehnologie, organizare, know-how şi moştenire economică, cu excedent bugetar, aşa cum este forţată astăzi să facă Grecia.

Este ca şi cum ai biciui un cal deja extenuat, care trage o căruţă la deal.

Grecia este drama clasică a ţării care încearcă să se dezvolte prin datorii externe, dar investiţiile nu aduc suficient randament pentru a rabursa capitalul şi dobînzile.

Ce poţi face când eşti încă în fază preindustrială ca ţară – cum era şi România de fapt în anii ’50-’60 – decât să cumperi tehnologie externă şi să începi să produci?

Ca şi înainte de ’89 în România însă, investiţiile nu au avut capacitatea de a produce suficient. Banii ori au fost furaţi, ori întreprinderile nu s-au organizat eficient, ori a venit o criză externă care a dat peste cap o structură fragilă a unei ţări supraîndatorate. În cazul Greciei a fost căderea Lehman Brothers, în cazul României scumpirea petrolului.

Grecia a încasat din turism şi din shipping în 2014 24 de mld. euro, tot atât cât din exportul de bunuri. Balanţa comercială a bunurilor şi serviciilor s-a ajustat dramatic în Grecia între 2009 şi 2014 de la un minus de 19 mld. euro la plus 1 miliard de euro anul trecut.

Este un efort uriaş, o stoarcere de substanţă economică, iar paradoxul este că în această perioadă datoria externă a crescut şi nu a început rambursarea acesteia.

Nu poţi acoperi diferenţa de putere între două economii decât prin deprecierea monedei slabe. Este o lege a cererii şi ofertei. Iar dacă legi moneda ţării slabe de cea a ţării tari este sub un mare-mare semn de întrebare posibilitatea dezvoltării şi a recuperării decalajelor. Nu moneda face economia, ci invers.