Wolfgang Schäuble, demonul din tragedia greacă: doar un politician obişnuit care repetă cu Grecia greşelile făcute la reunificarea Germaniei

Autor: Bogdan Cojocaru 20.07.2015

Pentru a înţelege pretenţiile lui Wolfgang Schäuble în discuţiile privind bailout-ul Greciei, trebuie reamintite “chinurile” la care a supus Germania când aceasta s-a reunificat în urmă cu 25 de ani, scrie The Guardian.

În tragedia grecească, ministrul german de finanţe Wolfgang Schäuble, un politician ambiţios în vârstă de 72 de ani, paralizat în urma unei tentative de asasinat, a devenit principalul erou negativ.

Criticii îl consideră un technocrat fără milă care-şi impune cu forţa voinţa asupra unei întregi ţări, iar acum intenţionează să o jefuiască. În special o anumită parte din acordul de bailout la care au ajuns zona euro şi Grecia este revoltătoare pentru mulţi europeni: crearea unui fond de 50 de miliarde de euro care să înglobeze şi să vândă/privatizeze active valoroase deţinute de statul grec. Cu banii astfel obţinuţi ar urma să fie plătite o parte din datoriile ţării şi să fie iniţiate investiţii.

Pentru Schäuble nimic din toate acestea nu este nou. În urmă cu 25 de ani, în timpul verii anului 1990, Schäuble conducea delegaţia vest-germană care negocia condiţiile unificării Germaniei occidentale cu Germania de Est, abia scăpată de comunism. Doctor în drept, Schäuble era ministrul de interne al Germaniei de Vest şi unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai cancelarului Helmut Kohl, adică omul la care se apela în situaţiile dificile.  

Situaţia din fosta RDG nu era foarte diferită de cea a Greciei când comuniştii din Syriza au preluat puterea: est-germanii tocmai trecuseră prin primele alegeri libere din istoria postbelică după doar câteva luni de la căderea Zidului Berlinului. Unii dintre oficialii din Berlinul de Est visau la un nou sistem politic, o “a treia cale” între economia de piaţă a vestului şi sistemul socialist al estului în timp ce nu aveau nicio idee despre cum să-şi plătească facturile.

De cealaltă parte a mesei, vest-germanii preluaseră iniţiativa, aveau banii şi un plan: tot ceea ce deţinea statul est-german urma să fie absorbit de sistemul vest-german şi apoi vândut rapid investitorilor privaţi pentru a face rost de banii de care Germania de Est va avea nevoie în anii următori. Cu alte cuvinte, Schäuble şi echipa sa cereau garanţii.

La acea vreme, aproape orice companie fostă comunistă, orice magazin şi orice benzinărie era deţinută de Treuhand, un fond de administrare a activelor supravegheat de stat şi conceput de o mână de dizidenţi est-germani cu scopul de a preveni ca firmele de stat să fie vândute băncilor şi companiilor vest-germane de către cadrele comuniste corupte. Pe scurt, misiunea Treuhand era să transforme toate conglomeratele mari, companiile şi micile magazine în firme private participante la economia de piaţă.

Lui Schäuble şi echipei sale nu le-a păsat că dizidenţii intenţionau să transfere est-germanilor acţiuni ale acestor companii emise de Treuhand – concept care a ajutat la apariţia oligarhilor în Rusia şi în alte state foste comuniste. Lor însă le plăcea ideea unui fond de administrare deoarece operaţional avea legături limitate cu statul: agenţia era supravegheată de ministerul de finanţe, dar la nivelul publicului era percepută ca o agenţie independentă. Germania nici nu se reunificase (aceasta s-a întâmplat în octombrie 1990) când Treuhand a ajuns sub controlul vest-germanilor.

Scopul lor era să privatizeze cât mai multe companii posibil, cât mai devreme posibil, iar iar din punctual de vedere al multor germani ţinta a fost atinsă. Însă privatizările nu s-au făcut în cel mai popular mod pentru est-germani, care au văzut în Treuhand faţa urâtă a capitalismului. Agenţia nu a reuşit să explice est-germanilor buimăciţi transformările pe care le vedeau, iar aceştia s-au simţit copleşiţi de această nouă, ciudată, instituţie, care în scurt timp a devenit un cuib al corupţiei.  

Agenţia şi-a asumat toată vina pentru situaţia sumbră din Germania de Est. Partidul lui Kohl şi al lui Schäuble, Uniunea Creştin Democrată, a fost reales, în timp ce alţii au plătit preţul: unul dintre preşedinţii Treuhand, Detlev Karsten Rohwedder, a fost asasinat de un terorist de stânga. (Schäuble a fost şi el victima unui atac care l-a imobilizat permanent în scaunul cu rotile la doar câteva zile după reunificare, dar motivele atacatorului său nu au legătură cu evenimentele politice).

Dar ceea ce a făcut în realitate Treuhand diferă de percepţia populară, iar aceasta ar trebui să fie un avertisment atât pentru Schäuble, cât şi pentru restul Europei. Vânzarea activelor est-germane pentru profit maxim s-a dovedit a fi mai dificilă decât s-a crezut. Aproape toate activele de valoare – bănci, companii de energie – fuseseră deja luate de companiile vest-germane. În câteva zile de la introducerea mărcii germane, economia estului a paralizat complet. Ca şi Grecia, estul a avut nevoie de un program masiv de bailout proiectat de guvernul lui Schäuble, dar în secret: au pus deoparte 100 de miliarde de mărci germane pentru a ţine în viaţă economia învechită a estului, cifră făcută publică câţiva ani mai târziu.

Cu preţurile muncii şi materiilor prime urcând abrupt, economia estică a intrat într-un picaj necontrolat, iar Treuhand nu a avut altă cale decât să vândă multe dintre afacerile pe care le administra. După câteva luni a început să închidă companii întregi, eliminând mii de locuri de muncă. La final, Treuhand nu a adus niciun ban guvernului german: a încasat doar 34 de miliarde de euro pentru toate companiile est-germane vândute şi a înregistrat pierderi de 105 miliarde de euro.

În realitate, Treuhand a devenit nu doar o unealtă pentru privatizare, ci şi o companie de timp holding cvasi-socialistă. A pierdut miliarde de mărci doarece a plătit salariile multora din muncitorii din est şi a ţinut în viaţă o parte din fabricile neprofitabile – un aspect pozitiv pus în umbră de demonizarea agenţiei. Deoarece Kohl, în vara anului 1990, şi Schäuble nu erau economişti americani dornici să facă experimente radicale, ci politicieni care doreau să fie realeşi, ei au pompat miliarde de mărci într-o economie falimentară. Aici se termină paralela cu Grecia: există limitări politice pentru austeritatea pe care un guvern o poate impune propriului popor. O lecţie pe care Schäuble a învăţat-o, şi care îi va influenţa, probabil, deciziile acum, este că şi dacă joci rolul neoliberalului pur, poţi rămâne popular cu deciziile care nu au prea mult sens economic. Dacă Schäuble se comportă acum dur cu Grecia este pentru că electoratul său îl vrea aşa. Nu este doar pentru că nu îi pasă de greci, ci vrea ca oamenii să creadă că nu îi pasă. Aceasta îi aduce un avantaj politic.

Însă Schäuble ar fi trebuit să fi învăţat deja că jocul la cacialma cu Treuhand a avut consecinţe psihologice catastrofale. Deşi agenţia a fost condusă de germani, era considerată de mulţi est-germani ca o forţă de ocupaţie.

Ideea lui Schäuble ca ţări străine să controleze activele greceşti şi să le transfere în străinătate este un concept şi mai umilitor pentru orice stat. Schäuble are imaginea unui economist dur şi lucid. În realitate el este doar un politician obişnuit care repetă greşeli vechi.