Acum un veac – oameni şi probleme (XIX)/ de Ion Bulei

Pentru Stere, o Antantă învingătoare însemna o Rusie învingătoare

Nu e un adversar al poporului rus, al culturii ruse pe care o cunoştea poate cel mai bine, este adversar al ţarismului şi este adversar al confuziei care se făcea în România în problema naţională. „Nu pot admite însăşi concepţia problemei noastre naţionale, care se afirmă tot mai mult în opinia publică: eu nu pot admite opunerea Ardealului Basarabiei, nici trocul unei provincii româneşti pentru alta – acest dezgustător negoţ al sufletelor româneşti.” După opinia lui Stere, „România nu-şi poate pune forţele în cumpăna războiului decât alături de Puterile Centrale – fiindcă numai astfel, pe lângă rezultatele imediate, ea îşi rezervă şi toate posibilităţile viitorului. În adevăr, triumful Quadruplei Înţelegeri, care pentru noi înainte de toate înseamnă triumful Rusiei, nu poate aduce în cazul cel mai bun decât vasalitatea de fapt a regatului român, subjugarea lui colosului moscovit şi, în acelaşi timp, renunţarea pentru totdeauna la cele două milioane de români din Basarabia. Aşadar, în cumpăna pentru simpatiile noastre între Puterile Centrale şi Quadrupla Înţelegere, nu este Ardealul pe de o parte şi Basarabia, pe de altă parte. Dacă ar fi numai atâta, adică s-ar discuta numai prioritatea, bineînţeles între cucerirea Ardealului sau a Basarabiei, s-ar putea justifica simpatiile pentru Quadrupla Înţelegere; în Ardeal şi Ungaria românii sunt de două ori mai numeroşi decât în Basarabia şi ei formează elementul cel mai sănătos şi mai mândru al naţiunii noastre. Dar, realitatea, în afară de toate predicţiile noastre, nu pune chestia în acest fel. Ni se cere nu numai să renunţăm pentru totdeauna la Basarabia – şi nu avem dreptul să vindem două milioane de suflete româneşti, nici pentru Ardeal şi nici pentru universul întreg. Dar ni se cere şi mai mult. Ni se cere ca, în schimbul aparenţei de unire cu românii din Austria şi Ungaria, să renunţăm la libertatea regatului român, să renunţăm la misiunea noastră naţională la gurile Dunării (idee la care Stere revine mereu, n.n.) numai pentru plăcerea de a fi înecaţi în oceanul rusesc împreună cu Bucovina şi Ardealul – „unirea unui mormânt comun”. Şi declară patetic: „Eu nu renunţ la Ardeal şi Bucovina, nici pentru Basarabia, nici pentru lumea întreagă”. El nu trădează Ardealul pentru cine ştie ce inventat patriotism local. „NU numai că nu renunţ la Ardeal, dar susţin singura politică care ne poate duce la adevărata întregire a neamului, fiindcă de Ardeal în realitate nu ne despart Carpaţii, ci Prutul”. Stere nu avea nicio încredere în garanţia puterilor Antantei, pentru că înainte de toate aceste puteri însemnau Rusia. Şi, de fapt, aşa ar fi fost dacă nu era revoluţia rusă. Dincolo de garanţiile Franţei şi Angliei, în care credeau toţi cei care voiau apropierea de Antanta, stăteau interesele Rusiei, stătea expansionismul rusesc. Iar în Rusia Stere nu credea. Expansionismul Rusiei nu avea cum să fie stăvilit de celelalte mari puteri europene. O Antantă învingătoare pentru Stere însemna o Rusie învingătoare. Aceasta Stere o spune din nou şi din nou în articolele sale publicate în Moldova din 1915, ziarul lui P.P. Carp. Sunt articolele Responsabilităţile războiului, Basarabia românească, Idealul naţional şi regatul românesc şi articolul reluat din „Viaţa Românească” De ce sunt trădător?, articole din 1915. Pentru ele şi pentru toată atitudinea sa exprimată mereu argumentat şi totdeauna cu convingere şi mare sinceritate, Stere este violent criticat de presa antantistă.

Din nou se bucură de atenţia deloc măgulitoare a potrivnicilor săi în parlament, în decembrie 1915. Vorbeşte, cum o face în toate împrejurările, în numele Basarabiei. „Oricât de puţin autorizat e glasul meu, el e singurul astăzi care poate parveni până la această incintă dintr-un cimitir de două milioane de suflete româneşti. Şi oricare ar fi hotărârea dvs. şi acest glas trebuie să răsune aici... Şi trebuie să răsune pentru viitorul nostru, pentru conştiinţa noastră, a tuturor... Şi un condamnat la moarte are dreptul la ultimul cuvânt... Fie măcar pentru ca acest cuvânt să rămână ca o simplă inscripţie funerară”. Stere urmează exemplul lui Leonte Moldovanu, care vorbise în numele Ardealului, nereprezentat în parlamentul român. Dacă Ardealul a fost ascultat, întreabă el, de ce n-ar fi şi Basarabia? Cu atât mai mult cu cât despre Ardeal se vorbea în România de atunci pretutindeni, în presă, în sălile publice, în manifestaţiile de stradă, în cancelarii. De ce nu s-ar vorbi şi de Basarabia? Un glas, un glas frăţesc aşa cum era al lui, cere dreptate şi dreptul de a vorbi. Chiar dacă de un an şi jumătate acest glas a fost mereu împiedicat să vorbească. Iar persoana lui supusă la „neînchipuite calomnii”. „Nu voi vorbi în numele vreunei politici basarabene, cum cred că nimeni nu are dreptul de a vorbi din punctul de vedere al unei politici ardelene. Nu există decât o politică: politica idealului românesc integral, fără renunţare şi fără uitare. A, kilometri pătraţi! Număr de populaţie, români umili sau mândri? Nu putem pleca la luptă pentru ideal începând cu trocarea de teritorii româneşti, renunţând pe vecie la vechiul pământ strămoşesc”. Nu vorbeşte ca un provincial colbăit, cu orizontul strâmtorat de interese locale, vorbeşte în numele idealului românesc întreg. Punând astfel chestiunea surprinde şi stârneşte reacţii contradictorii, mai ales reacţii potrivnice. E un adevărat tumult în Cameră, domolit până la urmă de glasul potolit al vorbitorului. „Dlor... pentru ce nu mă lăsaţi să vorbesc? Aveţi dvs. înşivă îndoială de convingerile dvs.? Să mă credeţi, poate, cel mai dureros caz de conştiinţă pentru mine s-a născut din izolarea în care trăiesc de atâta vreme. Aţi auzit, dl Diamandy a spus că aproape s-au rupt relaţiunile între noi, vechi prieteni. Ce credeţi? E uşor unui om să ducă această viaţă, oricare ar fi ea? Dar un demon... care mă stăpâneşte, cum îl stăpânea pe Socrate – demonul convingerilor... Puteţi să le apreciaţi cum voiţi, dar cu ce drept voiţi să mă puneţi în imposibilitatea de a vorbi?”. Stere, omul mândru, omul cult, unul dintre oamenii politici cei mai culţi pe care i-am avut, nevoit să constate starea de umilinţă la care îl aduseseră convingerile sale, sentimentele sale pentru colţul de ţară unde se născuse şi pe care nu vedea de ce nu trebuia să-l iubească!. „Ce vreţi dvs. să deduceţi din toate acestea, că eu sunt singura piedică pentru realizarea idealului naţional, aşa cum îl înţelegeţi dvs.? Şi ca să nu scăpaţi acest ideal nu mă lăsaţi să vorbesc?”.

Şi Stere explică tot ce a făcut el în 1914, misiunea lui la Braşov, telegrama lui Czernin, minciuna că intervenţia lui în Ardeal ar fi trimis la război o jumătate milion de români ardeleni (Brătianu era de faţă). Înfăţişează apoi Rusia, cu politica ei, cu tot expansionismul promovat de ţarism, înfăţişează cauzele care au determinat Anglia şi Franţa să se unească cu Rusia în războiul care zdruncina Europa şi arată ce se va întâmpla în cazul victoriei Antantei. „Ce situaţie va crea victoria Rusiei? Rusia victorioasă înseamnă Galiţia anexată... Victoria Rusiei înseamnă, în al doilea rând, Constantinopolul şi Strâmtorile în mâinile ei. Bărbaţii de stat ai Rusiei au precizat cu toată claritatea dorită această revendicare şi li s-a recunoscut de către ceilalţi aliaţi dreptul de a-şi stabili dominaţiunea asupra «Mării ruseşti»... Astfel România e cuprinsă ca o simplă enclavă în mijlocul imperiului rusesc, păstrând un contact cu Apusul numai prin Ungaria înduşmănită. Dlor, care credeţi că e soarta României în acest caz? Care poate fi viitorul ei?” Şi Stere dezvoltă toată concepţia sa economică despre o Românie cuprinsă de expansionismul rusesc. „Ah, dlor, idealul naţional prin armele Rusiei? Veţi putea, pe calea aceasta, să distrugeţi stâlpii de hotar dintre noi şi Ardeal – dar numai ca să venim sub un alt jug comun, mai grozav decât cel unguresc şi, în loc de viaţă naţională, să avem un mormânt obştesc. Dar măcar puteţi avea siguranţa că în forma aceasta am putea lua Ardealul?”. El nu credea. După un an şi jumătate de război s-a văzut că Austro-Ungaria nu poate fi dezmembrată. „Se poate că Ardealul tot nu vom lua, dar robii Rusiei vom ajunge”. De dragul Ardealului, mai spune Stere „nu putem însă să renunţăm pe vecie la un pământ românesc de baştină” (aluzie la Basarabia, desigur, nefericit considerată doar ea de baştină, prin comparaţie cu Ardealul, care n-ar fi fost de baştină). Şi continuă în acelaşi sens: „politica pe care dvs. o sprijiniţi duce la ştirbirea idealului naţional, la renunţare. Atunci am dreptul să vorbesc cum vorbesc, eu singur împotriva tuturor, fiindcă dvs. nu puteţi, nu aveţi dreptul să renunţaţi la mormintele strămoşilor care zac peste Prut, nu aveţi dreptul să renunţaţi şi pentru generaţiile care vor veni la viaţa românească în ţinuturile de acolo. Da, unul singur care are dreptate împotriva tuturor, unul singur, care se ridică în numele veşnicei fiinţe a neamului are dreptate împotriva tuturor”. Şi Stere cere menţinerea politicii tradiţionale a ţării. Nu se putea schimba această politică tocmai când se vedea că armatele ţariste sunt înfrânte în război. „Deci împotriva Rusiei şi pentru Basarabia! Altfel vom rămâne şi fără Ardeal. Ardealul nu a pierit într-o mie de ani, nu va pieri nici de azi înainte” Şi termina profetic: „Eu până în ultima clipă nădăjduiesc că vor vedea copiii noştri România Mare, întreagă, neştirbită şi liberă, pornind, după cuvântul poetului, De la Nistru şi până la Tisa”.  Scrie I.G. Duca:

 „La 15-16 decembrie 1915 parcă vorbea un alt Stere, parcă reînviase

cu înzecite puteri oratorul plin de făgăduinţe de la debutul parlamentar

din 1902. Cu siguranţă acesta a fost cel mai bun discurs al lui Stere, care,

deşi a vorbit în două şedinţe consecutive mai multe ore de-a rândul, a

menţinut neîncetat încordată atenţiunea Camerei. Argumentarea liberă

atât de interesantă era prezentată cu atâta logică, cu atâta bogăţie de

cunoştinţe, cu atâta convingere, era spusă cu o emoţiune atât de adâncă,

atât de sinceră, încât toată adunarea a fost impresionată şi multe suflete

au fost sincer mişcate. Cei mai mulţi dintre aceia care îl văzuseră cu ciudă

urcând treptele tribunei, l-au văzut apoi cu regret scoborându-le. Dacă ar

mai fi vorbit câteva ceasuri, adversarii şi amicii l-ar fi urmărit cu acelaşi

încordat interes, cu aceeaşi neascunsă plăcere. Când şi-a încheiat apoi peroraţia

au fost multe aplauze şi ştiu pozitiv că în culoare a primit numeroase

felicitări de la oameni nepărtinitori cu adevărat emoţionaţi”.