Lecturi la prima vedere din Eminescu (XXV)/ de Alex. Ştefănescu

Autor: Alex. Stefanescu 14.08.2015

Întoarcerea la text

Întrerup şirul comentariilor asupra  asupra versurilor eminesciene pentru a da o explicaţie. Unii cititori mă întreabă de ce este nevoie de aceste comentarii. „Nu s-a scris destul despre Eminescu? Credeţi că o să găsiţi interpretări mai originale ale poeziilor lui decât cele care s-au adunat de-a lungul timpului?”

Doamne fereşte, numai originale n-aş vrea să fie interpretările mele! Dorinţa de originalitate i-a făcut pe mulţi exegeţi să se... îndepărteze de textul eminescian. Este ca şi cum, la un concurs de tir, după ce primii participanţi au nimerit ţinta, următorii ar trage intenţionat în afara ei, fiecare tot mai departe, ca să nu-i imite pe cei dintâi!

S-a ajuns la aberaţii, la consideraţii critice cu totul străine de poeziile lui Eminescu. Am deschis diverse manuale de literatură pentru elevii de liceu. Într-unul din ele am dat peste un capitol despre Eminescu. M-am îngrozit. Elevii erau invitaţi să se pronunţe asupra poemului Floare albastră în următorii termeni:

Care sunt actanţii în această reprezentare epico-dramatică a erosului?

Stabiliţi diegeza poemului!

Identificaţi arhaismele şi neologismele instrumentate de poet!

Aceste somaţii adresate elevilor, redactate într-un limbaj rebarbativ (cu pretenţii de terminologie ştiinţifică) n-au nicio legătură cu frumuseţea poemului.

De fapt, Eminescu îşi imaginează o scenă plină de graţie, cu două personaje („era să zic doi actanţi”): un bărbat absorbit de viziunile lui metafizice şi o fată exasperată copilăreşte de neparticiparea lui la jocul dragostei:

 „«Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri-nalte?/ De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vieţii mele.”

Este remarcabilă capacitatea poetului de a intra în rolul fetei. Monologul ei, compus cu artă, te face s-o vezi, zbânţuită şi înciudată, zgâlţâindu-l pe bărbatul de o inoportună seriozitate. Eminescu se priveşte, de fapt, din afară şi îşi ironizează propria inaderenţă la realitate.

Comentariile din manualul şcolar nu înregistrează nimic din farmecul acestei situaţii imaginate de poet. Autorii manualului au extirpat emoţia din poem înainte de a-l face obiect de studiu. Ei cer elevilor să examineze nu un poem, ci un cadavru de poem.

Aşa procedează şi alţi exegeţi, unii dintre ei – eminescologi.

Să recitim împreună un cunoscut sonet al lui Eminescu, Afară-i toamnă:

„Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,/ Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;/ Ci tu citeşti scrisori din roase plicuri/ Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.// Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,/ N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;/ Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,/ Să stai visând la foc, de somn să picuri.”...

Ne oprim aici cu transcrierea sonetului, pentru a conveni că primele două strofe au şi creat o atmosferă afectivă, un amestec de abandon şi nostalgie, care constituie chiar esenţa poemului.

Mariana Neţ (considerată o specialistă în Eminescu) analizează însă poemul fără esenţa lui, adică poemul fără poem. Şi iată cum:

„Strofa a doua se dovedeşte astfel a fi un macrohiperbat, care conţine tmeze şi hiperbaturi puse în abis. Strofa întâi şi strofa a doua manifestă unităţi textuale diferite. Enunţiatorul textului îşi afirmă «preferinţa» pentru «ordinea inversată» din strofa a doua, care manifestă moduri verbale ale ipoteticului.”

Pe un neiniţiat îl sperie poate caracterul greu inteligibil al comentariului, dar nu aceasta e problema. Comentariul devine perfect inteligibil, după însuşirea terminologiei specifice semioticii, dar nu devine şi relevant. Mariana Neţ face de fapt consideraţii savante asupra rămăşiţelor pământeşti ale sonetului eminescian. Noi preferam să citim consideraţii, fie şi savante, asupra sonetului.

Iniţiativa mea critică s-ar putea numi „întoarcerea la text”. Să citim încă o dată, cu atenţie, poeziile lui Eminescu şi să încercăm să înţelegem prin ce anume ne farmecă.

 

Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire